Cumva, nici unul dintre noi nu avea inima să-i mărturisească fetei că
ursul de douăzeci și una de mii de dolari nu avea nici un tâlc pentru noi, însă, de-atunci, am petrecut toată ziua luând în mână lucruri – un album Backstreet Boys cu autograf, într-un magazin de discuri vechi, un roman cu titlul What My G-Spot Is Telling You9 într-o librărie mică și înghesuită
pe o stradă pietruită, un costum de pisică din vinilin într-un sex-shop, unde l-am dus pe Alex mai mult ca să-l stânjenesc – întrebând „Are tâlc?”
— Da, Poppy, parcă zice Paaaaa!
9 Ce îți comunică punctul meu G
— Nu, Alex, cere-i punctului tău G să spună ce are de spus.
— Da, îl cumpăr cu douăzeci și unu de mii de dolari, nici un ban mai puțin!
Ne-am întrebat reciproc și ne-am răspuns pe rând, iar acum stăm prăvăliți la masa lăcuită cu negru și nu ne putem abține să nu ridicăm în neștire linguri și șervete, făcându-le să vorbească între ele.
Fata care ne servește este cam de-o seamă cu noi, plină de piercinguri, ușor sâsâită și cu un bun simț al umorului.
— Dacă devine sosul de soia libidinos, mă anunțați, zice. Și-a făcut o anumită reputație la noi.
Alex îi dă 30% bacșiș și, tot drumul până în stația de autobuz, îl tachinez că se înroșea ori de câte ori se uita fata la el, iar el mă tachinează
că flirtam cu casierul din magazinul de discuri, ceea ce e drept, am făcut-o fără doar și poate.
— N-am mai văzut oraș atât de plin de flori, spun.
— Eu n-am mai văzut oraș atât de curat, spune el.
— Ne mutăm în Canada? întreb.
— Știu și eu? Canada are vreun tâlc pentru tine?
Cu tot cu autobuze și mers pe jos între stații, ne ia două ore cu totul ca să ajungem la mașina pe care am închiriat-o online prin FCC, Femei Care Călătoresc.
Sunt atât de ușurată că există – și cheile se află sub preș lângă
bancheta din spate, așa cum mi-a zis Esmeralda, proprietara mașinii –
încât încep să bat din palme când o văd.
— Uau, face Alex, mașina este plină de tâlc pentru tine.
— Da, zice: Nu-l lăsa pe Alex să conducă.
Se pleoștește și face ochii mari și sticloși, prefăcându-se rănit.
— Încetează! strig, zburând de lângă el la volan, ca și cum m-aș feri de o grenadă detonată.
— Ce să încetez?
Se apleacă să-mi arate mutra de cuțu trist.
— Nu! țip, împingându-l și agitându-mă să mă așez în dreapta, de parcă încerc să scap de un mușuroi de furnici care se revarsă din el.
Mă arunc pe locul pasagerului și el urcă liniștit la volan.
— Urăsc mutra aia, spun.
— Nu-i adevărat, răspunde Alex.
Are dreptate. Ador mutra aia ridicolă. Pe de altă parte, urăsc șofatul.
— Când o să descoperi psihologia inversă, o să fiu terminată, zic.
— Hm? zice, uitându-se pieziș, în timp ce pornește motorul.
— Nimic.
Mergem două ore spre nord, către motelul pe care l-am găsit în partea estică a insulei. Este un tărâm al minunilor, cu drumuri largi și libere, printre păduri, pe cât de vechi, pe atât de dese. În oraș nu sunt multe de făcut, dar există pădurea de sequoia, trasee de drumeție spre cascade și un Tim Hortons, la doar câțiva kilometri de motelul nostru, un restaurant mic, cât o cabană, cu pietriș în parcarea din față și un perete acoperit de frunziș învăluit în ceață în spate.
— Îmi cam place aici, spune Alex.
— Și mie îmi cam place, spun și eu.
Și nu contează că plouă toată săptămâna și că la fiecare sfârșit de drumeție suntem uzi până la piele, că găsim numai două restaurante pe care ni le permitem și trebuie să mâncăm de trei ori la fiecare dintre ele, că, încet-încet, ne dăm seama că aproape toți cei cu care ne întâlnim au în jur de șaptezeci de ani sau mai mult și este clar că suntem într-un sat de pensionari. Camera noastră de la motel este mereu umedă, nu prea avem ce face și putem tăia frunză la câini o zi întreagă la o librărie Chapters (unde luăm micul dejun și prânzul tăcuți la cafeneaua lor, în timp ce Alex citește Murakami, iar eu iau notițe pentru viitor din teancul de ghiduri Lonely Planet).
Nimic din toate astea nu are vreo relevanță. Mă gândesc toată
săptămâna că toate astea au un tâlc.
