— Familie de vidre.
Scot un chiot foarte strident și sută la sută autentic, în timp ce mă
ridic în picioare și mă aplec să văd ghemotoacele de blană care plutesc pe valuri, cu lăbuțele împreunate ca să nu se îndepărteze unul de altul, ca o plasă făcută din adorabile creaturi marine. Alex vine în spatele meu și își așază ușor mâinile pe brațele mele, aplecându-se să vadă și el.
— Bine, zice. A venit momentul să intru în panică. E al dracului de adorabil.
— Putem lua una acasă? îl întreb. Au tâlc!
Pe urmă, drumeția printre ferigile luxuriante ale pădurii tropicale și izvoarele termale naturale fierbinți – oricât de fascinante – nu se compară
cu acel drum cu taxiul care ne-a comprimat șira spinării.
Când ne dezbrăcăm în costume de baie și intrăm în piscina caldă și înnegurată dintre stânci, Alex spune:
— Am văzut vidre care se țin de mână.
— Universul ne place, îi zic. A fost o zi perfectă.
— O vacanță perfectă.
— Nu s-a terminat încă. Mai avem o noapte.
Pe seară, după ce Buck ne lasă cu bine în port, ne înghesuim în micuța baracă uitată de timp, pe care compania o folosește ca ghișeu.
— Unde stați? întreabă Buck, în timp ce ia cupoanele tipărite și introduce codul într-un computer.
— Pe cealaltă parte a insulei, răspunde Alex. Lângă Nanoose Bay.
Ochii albaștri ai lui Buck se ridică și se plimbă între mine și Alex, cântărindu-ne din priviri.
— Bunicii mei locuiesc în Nanoose Bay.
— Se pare că toți bunicii din British Columbia locuiesc în Nanoose Bay, spun eu, iar Buck izbucnește într-un hohot de râs grohăitor.
— Ce căutați acolo? întreabă. Nu-i cel mai potrivit loc pentru un cuplu tânăr.
— A, nu suntem...
Alex se mută stingherit de pe un picior pe altul.
— Suntem ca niște frați ne-biologici, fără acte.
— Doar prieteni, îi traduce Alex, care pare stingherit pentru mine, ceea ce este de înțeles, având în vedere că simt cum mă fac roșie ca sfecla și mi se pune un nod în stomac atunci când se oprește privirea lui Buck asupra mea.
Se uită din nou la Alex și zâmbește.
— Dacă nu vreți să vă întoarceți în satul pensionarilor în seara asta, eu și colegii mei de apartament avem o curte și un cort de împrumut.
Puteti dormi liniștiți acolo. Tot timpul stă câte cineva la noi.
Sunt destul de sigură că Alex nu are chef să doarmă pe jos, dar îmi aruncă o privire și este limpede că vede cât îmi surâde ideea – este exact genul de turnură care apare din senin, pe care am sperat să o ia această
excursie –, pentru că suspină aproape imperceptibil, după care se întoarce spre Buck cu un zâmbet deja pregătit.
— Da. Ar fi super. Mersi.
— Tare, ați fost ultimii clienți, așa că stați să închid și mergem.
În timp ce ne întoarcem pe doc, Alex cere adresa ca să pună GPS-ul.
— Las’, frate, zice Buck. Nu trebuie să mergi cu mașina.
Se pare că Buck locuiește la o aruncătură de băț de doc, pe o alee scurtă și abruptă. O căzătură de casă cenușie, având la etaj un balcon plin cu prosoape și costume de baie întinse la uscat și mobilier pliant de rahat.
În curte arde focul și, cu toate că este doar șase seara, s-au adunat zeci de
tipi soioși de felul lui Buck, în sandale, bocanci sau în picioarele goale cu crustă de noroi, care beau bere și fac acro-yoga pe iarbă, pe fundalul muzicii care se aude pe verandă din două boxe, lipite între ele cu bandă
adezivă. Peste tot duhnește a iarbă, ca la un Burning Man ieftin și în miniatură.
— Oameni buni, strigă Buck urcând panta înaintea noastră, ei sunt Poppy și Alex. Sunt din...
Se uită peste umăr, așteptând răspunsul.
— Chicago, spun eu, în timp ce Alex zice:
— Ohio.
