În timp ce oamenii ca mine ajung mai degrabă să se smotocească cu oameni ca Buck, pe saltele și saci de dormit deschise.
Mă pipăie și mă sărută fără încetare, dar chiar și așa e mișto să sărut acest străin, să am permisiunea lui arzătoare și mulțumită de a-l atinge.
Este un exercițiu. Un exercițiu perfect, mișto, cu un tip pe care l-am cunoscut în vacanță, care nu are nici o importanță în viața mea reală.
Care o cunoaște doar pe Această Poppy și mai mult n-are nevoie.
Ne sărutăm până mi se învinețesc buzele și am rămas fără bluze pe noi, după care mă ridic în capul oaselor în lumina slabă a zorilor, gâfâind.
— Nu am chef să fac sex, bine?
— A, bine, zice încet, sprijinindu-se de perete. Nu-i nimic. Nu te stresa.
Și nu pare deloc stingherit din pricina asta, dar nici nu mă trage spre
el să mă sărute. Rămâne pe loc un minut, ca și cum ar aștepta ceva.
— Ce-i? întreb.
— A... Se uită spre ușă, apoi din nou la mine. Mă întrebam, dacă tot n-ai chef să ne-o tragem...
Și apoi îmi pică fisa.
”Vrei să plec?
— Păi... Râde ușor timid (cel puțin, timid pentru el) cu același ton lătrat. Vreau să zic, dacă tot nu facem sex, aș putea să...
Îi piere glasul, clipă în care mă pufnește râsul din senin.
— Ai de gând să ți-o tragi cu altcineva?
Pare sincer îngrijorat când spune:
— Nu-ți pică bine? Mă uit preț de trei secunde la el. Uite, dacă aveai chef de sex, ai fi gen... Eu aș vrea. Adică chiar vreau. Dar, cum tu nu vrei... Te superi ?
Izbucnesc în râs.
— Nu, zic, punându-mi tricoul pe mine. Chiar nu mă supăr.
Apreciez sinceritatea.
Și vorbesc serios. Pentru că vorbim de Buck, un tip pe care l-am cunoscut în vacanță și, din toate punctele de vedere, a fost cât de cât un domn.
— Bine, nici o problemă, zice, afișând acel rânjet cu toată gura, că
aproape îi sclipesc dinții. Mă bucur că nu avem nici o problemă.
— Nu avem nici o problemă, îi confirm. Dar... ziceai ceva de un cort?
— A, da. Își dă una peste frunte. Cel roșu cu negru din față al tău e, fată.
— Mersi, Buck, îi spun și mă ridic. Pentru tot.
— Hei, stai așa. Se apleacă și ridică o revistă de lângă saltea, caută o cariocă și scrie ceva pe marginea albă a paginii, înainte s-o rupă. Dacă te mai întorci pe insulă, zice, să nu stai în cartierul bunicilor mei, bine? Vino să stai aici. Avem întotdeauna loc.
Ies încet din casă, trec pe lângă camerele în care deja – sau încă – se aude muzica și pe lângă uși prin care răzbat suspine și gemete delicate.
Afară, cobor cu grijă treptele verandei și mă îndrept către cortul roșu cu negru. Sunt destul de sigură că l-am văzut pe Alex dispărând cu Daisy acum câteva ore, dar, când deschid cortul, doarme tun. Mă târăsc încetișor si, când mă întind lângă el, abia deschide ochii lipiți de somn și
zice răgușit:
— Hei.
— Hei. Îmi pare rău că te-am trezit, îi spun.
— Nu-i nimic. Cum a fost?
— Bine, îi răspund. M-am smotocit cu Buck.
Face ochii mari o clipă, înainte să ascundă sub pleoapele adormite irisul căprui.
— Uau, croncăne, după care încearcă să râdă somnoros pe înfundate. Și? E la fel de blond și sus, și jos?
Râzând, îl lovesc în fluierul piciorului.
— Nu ți-am zis asta ca să faci mișto de mine.
— Ți-a mărturisit ce ne povestea pe barcă? întreabă Alex izbucnind iar în râs. Câți mai erau cu voi în hamac?
