— Arăți mai bine ca atunci, Poppy.
— Zău? Că toate comentariile pe Instagram spun altceva, răspund.
— Alea sunt prostii, zice. Jumătate din oamenii de pe Instagram n-au apucat să trăiască într-o lume în care să nu fie modificate pozele.
Dacă te-ar vedea în viața reală, ar leșina. Elevii mei sunt obsedați de
„modelul Instagram”, care este strict CGI13. O fată animată. Arată exact ca un personaj dintr-un joc video și, de fiecare dată când apare un post pe acest cont, se isterizează toți la cât de frumoasă este.
— O, da, o știu, zic. Mă rog, nu o cunosc. Nu este reală. Dar știu contul. Uneori răscolesc în abisul comentariilor. Are o rivală, tot model CGI – vrei să te dau pe spate?
— Ce?
Ridică privirea nedumerit. Ridic crema de soare.
— Pe spate. Stai cu el la soare acum.
— A. Da. Mersi. Se întoarce și își lasă capul în jos, dar tot înalt este și trebuie să mă ridic în genunchi ca să ajung la omoplații lui. În sfârșit. Își drege glasul. Copiii știu că am o adevărată repulsie față de aparențe, așa că mereu încearcă să mă păcălească să mă uit la poze cu fata inexistentă, doar ca să mă enerveze. Cumva mă simt prost că în toți anii ăștia am făcut mutra de cuțu trist la tine.
Îmi sprijin mâinile pe umerii lui calzi și pistruiați și simt un gol în stomac.
— M-ar întrista dacă nu ai mai face-o.
Se uită la mine peste umăr, cu profilul ca o umbră albăstruie în contre-jour. Preț de o milisecundă, mă înfioară senzația de apropiere, atingerea umerilor săi musculoși, felul în care se amestecă parfumul lui cu mirosul dulceag de cocos al cremei de soare și felul în care mă fixează
ochii lui căprui.
Este o milisecundă din acel procent de 5% – acel „cum ar fi dacă”.
Dacă m-aș apleca și l-aș săruta pe umăr, i-aș prinde buza de jos între dinți, mi-aș băga mâinile în părul lui până s-ar întoarce și m-ar strânge la piept.
Dar nu a mai rămas loc pentru „cum ar fi dacă” și sunt conștientă de asta. Cred că o știe și el, fiindcă își drege glasul și își întoarce privirea.
— Vrei să te dau și pe tine pe spate?
— Îhî, îngaim și ne întoarcem amândoi, astfel că acum el se uită la 13 Computer-Generated Imagery, imagini generate de computer
spatele meu și, atât cât îi simt mâinile pe piele, fac eforturi să le ignor.
Asta ca să nu simt în pântece ceva mai dogoritor decât soarele din Palm Springs, în timp ce palmele lui îmi mângâie ușor pielea.
Nici nu contează că țipă copiii, că râd adulții și că adolescenții se aruncă ghiulea în spațiile mult prea mici ale piscinei. Nu are ce să-mi distragă atenția în piscina aglomerată, așa că trec iute la planul de rezervă.
— Mai vorbești cu Sarah? întreb ceva mai strident decât de obicei.
— Ăăă... Alex își ia mâinile de pe mine. Câteodată. Gata, am terminat.
— Super. Mersi. Mă întorc și mă așez pe șezlong în așa fel încât să fie măcar jumătate de metru între noi. Mai predă la East Linfield?
La cât de competitive erau locurile de muncă în învățământ atunci, părea un vis când au găsit amândoi posturi la aceeași școală și s-au mutat în Ohio. După care s-au despărțit.
— Dap. Bagă mâna în geanta mea și scoate sticlele de apă pe care le-am umplut dinainte cu Margarita cumpărată de-a gata de la CVS. Îmi dă una dintre ele. Tot acolo este.
— Așadar, vă vedeți destul de des, zic. Nu-i ciudat?
— Neee, nu neapărat, răspunde.
— Nu vă vedeți așa des sau nu-i atât de ciudat?
Bea tihnit din sticla de apă înainte să răspundă.
— Ăăă, cred că nici una, nici alta.
— Se... vede cu cineva? întreb.
— De ce? întreabă Alex. Parcă nu-ți plăcea de ea.
— Mda, spun, simțind stânjeneala curgându-mi în vene ca un drog care acționează rapid. Dar ție da, așa că vreau să știu că ești OK.
— Sunt OK, zice, dar are un ton stingherit, așa că o las baltă.
Să nu denigrez Ohio, să nu vorbesc despre corpul ridicol de atletic al lui Alex, să nu mă uit în ochii lui la mai puțin de cincisprezece centimetri și să nu aduc vorba de Sarah Toval.
Sunt în stare. Cred.
— Intrăm în apă? întreb.
— Sigur.
