— Și... nu poate coborî... mai jos de 25? întreb. Pentru că asta nu scria în postare și nici că este un șantier af...
— Scumpo, merge doar câte un grad pe rând, zice Nikolai suspinând ca un om hărțuit. Nu poți pur și simplu să forțezi termostatul să coboare până la 21 de grade! Cine naiba ține 21 de grade în casă?
Eu și Alex schimbăm o privire.
— 19, șoptește el.
— 18, murmur, făcând semn spre mine. Păi...
— Ia stai așa, scumpo, mă întrerupe din nou Nikolai. Dă-l la loc pe 27. Când ajunge la 27, dai pe 26. pe urmă dai pe 25 și când ajunge la 25, pui pe 24. Când ajunge la 24...
— Pe bune, smulge-ți singur capul, șoptește Alex și îmi iau telefonul de la gură înainte să mă audă Nikolai râzând.
Îl aduc la ureche și Nikolai încă mă învață numărătoarea inversă de la 28.
— Înțeles, zic. Mersi.
— Nu-i bai, spune Nikolai suspinând încă o dată. O zi bună să ai, scumpo.
Închid, iar Alex se duce la termostat și îl pune pe 28.
— Și iată că n-am rezolvat nimic.
— Dacă nu-l facem să meargă...
Îmi piere glasul când mă izbește realitatea. Îmi venea să spun că, dacă nu-l facem să meargă, o să rezerv o cameră la hotel cu cardul R + R.
Dar evident că nu se poate. Aș putea plăti cu cartea mea de credit, dar, cum locuiesc la New York, într-un apartament mult prea mișto pentru mine, nu prea am de fapt bani de cheltuială. Avantajele meseriei sunt, fără doar și poate, cea mai bună formă de venit. Aș putea încerca să
obțin o cameră prin intermediul unei agenții de publicitate, dar am neglijat rețelele sociale și blogul și nu sunt sigură că mai am suficientă
influență.
În plus, sunt o mulțime de locuri care nu fac asta cu influencerii. Nu-i ca și cum aș fi George Clooney. Sunt doar o fată care face poze drăguțe –
aș putea obține doar o reducere. Puțin probabil o cameră gratis.
— Găsim noi o soluție, spune Alex. Vrei să faci tu duș prima sau mă
duc eu?
Văd după cum își ține brațele departe de corp că este disperat să se spele. Iar dacă intră acum în duș, poate izbutesc să cobor temperatura cu câteva grade între timp.
— Du-te, îi zic.
Și se duce. Aud apa curgând, în timp ce mă fâțâi de colo colo. De la așa-zisul pat pliant la balconul înfășurat în plastic, la termostat. În sfârșit, temperatura scade la 27, pun pe 26 și continui să mă fâțâi.
După ce hotărăsc să documentez totul ca să pot raporta la Airbnb și să încerc să-mi recuperez banii, fac poze cu fotoliul în loc de pat, cu veranda – din fericire, șantierul a încetat lucrul pe ziua de azi, așa că
măcar este liniște, se aud numai zumzetul discuțiilor și împroșcatul de la piscină – după care mă întorc la termostat, acum la 25 de grade și fac poză și cu el.
Tocmai când schimb temperatura la 24, se oprește apa la duș, așa că
ridic valiza pe fotoliul pliant, desfac fermoarul și încep să caut ceva subțire să port la cină.
Alex iese din baie într-un nor de abur, cu prosopul la brâu, ținându-l cu o mână pe șold să nu cadă, trecându-și cealaltă mână prin părul ud, lăsându-l țepos și dezordonat.
— E rândul tău, zice, dar îmi ia o clipă să mă dezmeticesc din pricina corpului său lung, zvelt, cu șoldul stâng proeminent.
De ce este cu totul altfel să vezi pe cineva înfășurat în prosop decât în costum de baie? Acum jumătate de oră, Alex era practic mai dezbrăcat decât acum, dar iată, liniile fine ale trupului său îmi sar mai scandalos în ochi. Parcă îmi bolborosește sângele în vene și dă să mi se reverse prin piele, atât sunt de vigilentă.
Înainte nu mi se întâmpla asta. Doar din pricina întâmplării din Croația. Naiba să te ia, Croația, cu insulele tale splendide!
— Poppy? mă trezește Alex.
— Îhî, zic, dar îmi aduc aminte să adaug măcar un „mda”. Mă întorc spre geantă, iau o rochie, un sutien și o pereche de chiloți la plesneală.
Bine. Dormitorul îți aparține.
Intru repede în baia plină de aburi și închid ușa în timp ce-mi scot sutienul doar ca să încremenesc de uimire la vederea unei gigantice capsule de sticlă albastră, care ocupă un întreg perete, cu tot cu loc de stat întins de fiecare parte, ca și cum ar fi un soi de duș de grup ca în The Jetsons.
— Vai de mine!
Sunt absolut sigură că asta nu era în poze. De fapt, toată încăperea este complet de nerecunoscut față de cea de pe website, transformată din vechile griuri subtile ale plajei în albastru sclipitor și alb steril al imaginii hipermoderne din fața ochilor mei.
Apuc un prosop de pe raft, mă înfășor în el și dau ușa de perete.
— Alex, de ce n-ai zis nimic de...?
