Alex își înșfacă prosopul și se acoperă cu el, moment în care trebuie să fac eforturi disperate să continui propoziția de unde am rămas și să mă
prefac că nu s-a întâmplat nimic.
— Nava spațială din baie.
— Am crezut că știi, răspunde răgușit. Tu ai rezervat apartamentul.
— Sigur au remobilat după ce au fost făcute fotografiile, spun eu. De unde ai știut cum funcționează chestia aia?
— Sincer, răspunde Alex, cel mai dificil a fost să mă lupt cu manșa
sistemului de inteligență artificială tip 2001: Odiseea spațială. Pe urmă, cea mai mare problemă a fost doar că tot confundam robinetul celui de-al șaselea cap de duș cu cele pentru masaj la picioare.
E suficient cât să elibereze tensiunea. Mă prăbușesc de râs, ca și el, așa că nu mai contează că suntem înfășurați în prosoape.
— Asta-i purgatoriu, zic. Sunt toate suficient de frumoase doar ca să
evidențieze și mai mult problemele.
— Nikolai este un sadic, spune Alex.
— Da, dar un sadic cu navă spațială în baie.
Mă aplec din nou spre baie ca să mă uit mai atent la dușul cu mai multe capete și mai multe locuri de stat. Izbucnesc din nou în râs și mă
aplec afară, unde-l văd pe Alex rânjind. Și-a pus un tricou peste bustul umed, dar nu a riscat să își scoată prosopul.
Mă întorc din nou în baie.
— Bine, te las să dansezi gol în apartament. Profită cât poți.
— Tu asta faci? strigă Alex. Dansezi goală prin apartament când sunt în cealaltă cameră? Asta faci, nu?
Mă întorc în timp ce închid ușa.
— Ce-ai mai vrea să afli, Porny Alex...
CAPITOLUL 12
Acum nouă veri
În ciuda faptului că Alex a făcut toate turele posibile la bibliotecă în primul an (timp în care eu am stat pe jos în spatele recepției, mâncând Twizzlers și tachinându-l ori de câte ori trecea sfios Sarah Torval pe-acolo), anul ăsta nu avem bani pentru cine știe ce vacanță de vară.
Fratele lui mai mic începe facultatea anul următor, fără prea mult ajutor financiar, iar Alex, un sfânt între oameni, îsi canalizează toate veniturile în taxele de școlarizare ale lui Bryce.
Când mi-a dat vestea, Alex a zis:
— Înțeleg dacă vrei să mergi la Paris fără mine.
Am răspuns numaidecât:
— Parisul poate aștepta. Hai în schimb să mergem în Parisul american.
A ridicat din sprânceană.
— Adică?
— Cum adică? Nashville.
A râs încântat. Îmi plăcea la nebunie să-l încânt, pentru asta trăiam.
Creștea inima în mine când făceam acel chip stoic să cedeze, iar în ultimul timp nu prea mai aveam parte de el.
Nashville este la doar patru ore cu mașina de Linfield și, ca prin miracol, mașina lui Alex n-a dat încă ortul popii. Așa că la Nashville mergem.
Când vine să mă ia în dimineața plecării, încă nu am terminat bagajele și, între timp, tata îl pune să stea jos și să răspundă unor întrebări la întâmplare. În acest timp, mama se strecoară în camera mea cu ceva ascuns la spate, cântând:
— Bunăăăăă, draga mea.
Ridic ochii din geanta plină de haine colorate strident, ca o vomă de păpuși Muppets.
— Bunăăă:
Se cocoață pe pat, cu mâinile la spate.
— Ce faci? întreb. Ai cătușe? Ne jefuiește careva? Clipește de două
ori dacă nu poți vorbi.
