— Încrezător, răspunde.

— Ce încărcătură surprinzătoare are complimentul ăsta...

Suspină.

— Intenționat înțelegi altceva decât zic?

— Nu, cred că asta vine de la sine la amândoi.

— Vreau să spun că pentru tine, o petrecere tematică este o nimica toată. Dar pentru mine, înseamnă să stau în fața dulapului vreo două ore, încercând să-mi dau seama cum să arăt ca o vedetă moartă, punându-mi unul din cele zece tricouri identice și cinci pantaloni identici.

— Ai putea încerca... să nu cumperi haine la fel, îi sugerez. Sau poți purta pantalonii kaki și să pretinzi că te-ai costumat în exhibiționist.

Face o grimasă plină de repulsie, dar altfel îmi ignoră comentariul.

— Pur și simplu nu-mi place decizia în sine, spune, respingând-o cu un gest al mâinii. Și este mai rău dacă mă duc să-mi cumpăr costum.

Mallurile mă copleșesc. E prea mult. Nu știu nici cum să aleg un magazin, darămite un raft. Trebuie să-mi cumpăr toate hainele online și, odată ce găsesc ceva ce-mi place, comand pe loc încă cinci identice.

— Păi, dacă o să fii vreodată invitat la o petrecere tematică la care ești sigur că nu vor fi șlapi, afecțiune în public sau saxofon și vei putea

astfel participa, mi-ar face plăcere să te scot la cumpărături.

— Vorbești serios?

Își ia ochii de la drum și se uită la mine. A început să se întunece la un moment dat, fără să-mi dau seama, iar jelania din vocea lui Joni Mitchell susură în boxe, cântând „A Case of You”.

— Bineînțeles că vorbesc serios, răspund.

N-om avea noi nimic în comun, dar încep să mă distrez. Tot anul am simțit că trebuie să mă port cât mai frumos, de parcă dădeam concurs pentru noi prietenii, noi identități, o nouă viată.

Dar, în mod ciudat, aici nu mai simt nimic din toate astea. În plus...

îmi place la cumpărături.

— Ar fi super tare, continui. Ai fi păpușa mea Ken, în carne și oase.

Mă aplec în față și dau volumul mai tare. Apropo de chestii care îmi plac: cântecul ăsta.

— Asta este unul dintre cântecele mele de karaoke, spune Alex.

Izbucnesc în hohote de râs, dar după expresia lui mâhnită, îmi dau seama imediat că nu glumește, ceea ce e și mai tare.

— Nu râd de tine, îi promit repede. De fapt, mi se pare adorabil.

— Adorabil?

Nu-mi dau seama dacă este confuz sau jignit.

— Nu, vreau să spun... Tac, deschid geamul puțin să intre aer în mașină. Îmi ridic părul de pe ceafa transpirată și îl bag între cap și tetieră.

Ești... Caut o cale să-i explic. Cred că nu ești cum credeam.

Se încruntă.

— Cum credeai că sunt?

— Nu știu, răspund. Un oarecare din Linfield.

— Sunt un oarecare din Linfield, zice.

— Un tip din Linfield care cântă „A Case of You” la karaoke, îl corectez, după care mă pufnește din nou râsul la gândul ăsta.

Alex zâmbește la volan, scuturând din cap.

— Și tu ești o tipă din Linfield care cântă... Se gândește puțin.

„Dancing Queen” la karaoke?

— Vom vedea în timp, zic. Nu am fost niciodată la karaoke.

— Serios?

Se uită la mine cu mare și nefiltrată mirare.

— Barurile de karaoke nu sunt toate cu limită de vârstă peste 21 de

ani? întreb.

— Nu-i o regulă, zice. Ar trebui să mergem. Vara asta cândva.

— Bine, zic, la fel de mirată de invitație pe cât că o primesc. Ar fi haios.

— Bine, zice. Mișto.

Așa că avem deja două planuri. Cred că înseamnă că suntem prieteni. Într-un fel. Din senin, se apropie în viteză o mașină de noi. Alex, aparent netulburat, semnalizează să se dea din cale. De câte ori m-am uitat la vitezometru, o menținea exact la limita permisă și asta nu o să se schimbe pentru un nenorocit care-i stă în fund.

Trebuia să-mi dau seama că este un șofer precaut. Dar na, uneori, când îți dai cu presupusul despre oameni, te poți înșela amarnic.

În timp ce ultimele dâre lipicioase și orbitoare ale orașului Chicago se fac nevăzute în urmă și câmpurile însetate din Indiana se ridică de o parte și de alta a mașinii, playlistul meu de condus trece fără sens de la Beyonce la Neil Young, de la Sheryl Crow, la LCD Soundsystem.

— Ție chiar îți place totul! mă tachinează Alex.

— Mai puțin alergatul, Linfield și pantalonii kaki, zic.

Își ține geamul închis, eu pe al meu deschis și părul mi se face vâlvoi în timp ce zburăm pe drumurile rurale întinse, iar vântul bate așa tare, că

abia deslusesc vocea stridentă a lui Alex care cântă „Alone” a trupei Heart, până ajunge la notele înalte ale refrenului și cântăm împreună atât de fals, dând din brațe, cu mutrele contorsionate în bâzâitul boxelor vechi ale mașinii.