— Și mie îmi plac lucrurile, zice.

— Cum ar fi machetele de tren și biografiile lui Abraham Lincoln?

îmi dau cu presupusul.

— Cu siguranță nu am nici o aversiune față de nici una dintre ele, îmi explică. De ce, astea nu-ți plac ție?

— Ți-am zis. Mie îmi plac lucrurile. Sunt ușor de mulțumit.

— Adică?

— Adică... Mă gândesc o clipă. Bine, deci, în copilărie, mergeam cu Parker și Prince – frații mei – pe biciclete la cinematograf, fără să știm ce film rulează.

— Ai un frate pe nume Prince? întreabă Alex, ridicând din sprânceană.

— Nu asta-i ideea, spun.

— E poreclă? întreabă.

— Nu, răspund. L-au botezat după Prince. Mama a fost mare fan al piesei „Purple Rain”.

— Și pe Parker după cine l-au botezat?

— După nimeni, răspund. Le-a plăcut numele, atât. Dar, din nou, nu asta este ideea.

— Toate numele voastre încep cu „P”, remarcă. Cum îi cheamă pe părinții voștri?

— Wanda și Jimmy, spun.

— Deci nu au nume cu P, se lămurește Alex.

— Nu, nu au nume cu P, zic eu. L-au făcut pe Prince, pe urmă pe Parker și cred că erau pe val. Dar, încă o dată, nu asta este ideea.

— Scuze, continuă, spune Alex.

— Și mergeam cu bielele la cinema și ne cumpăram câte un bilet la orice începea în următoarea jumătate de oră, și fiecare se ducea la alt film.

Acum se încruntă.

— Pentru că...?

— Nici asta nu-i ideea.

— Păi, doar nu o să mă abțin să întreb de ce te-ai duce să vezi un film pe care nici măcar nu voiai să-l vezi, de una singură.

Pufnesc.

— Era un joc.

— Joc?

— Shark Jumping7, îi explic în grabă. Aveai practic Două Adevăruri și o Minciună, doar că descriam pe rând filmele pe care le văzuserăm de la început la sfârsit și, dacă filmul se fâsâia la un moment dat sau dacă lua o turnură complet ridicolă, trebuia să spui care era de fapt acțiunea. Dacă

nu, însă, trebuia să minți în privința acțiunii. Pe urmă, trebuia să ghicești dacă intriga era reală sau inventată, iar dacă ghiceai că mințeau și tu aveai dreptate, câștigai cinci dolari.

Le plăcea mai mult fraților mei, pe mine doar mă lăsau să-i însoțesc.

Alex se uită la mine lung o secundă. Mi se încinge fața. Nu știu de ce i-am povestit despre Shark Jumping. E genul de tradiție a familiei Wright, pe care nu mă obosesc să o împărtășesc altora, care nu ar pricepe, dar bănuiesc că sunt atât de puțin implicată în acest joc, încât ideea că Alex Nilsen se uită impasibil la mine sau că face mișto de jocul preferat al fraților mei nu mă afectează.

— Mă rog, continui, nu asta este ideea. Ideea este că nu mă

pricepeam deloc la joc, fiindcă practic îmi plac lucrurile. Mă duc oriunde vrea să mă ducă un film, chiar dacă asta presupune să mă uit la un spion la costum, care face șpagatul între două bărci cu motor, în timp ce trage cu pistolul în oamenii răi.

Privirea lui Alex oscilează de câteva ori între mine și drum.

— La Linfield Cineplex? întreabă, fie șocat, fie scârbit.

— Uau, fac, tu chiar nu ții pasul cu povestea. Da. La Linfield Cineplex.

— Cel la care sălile sunt – gen – mereu inundate în mod misterios?

întreabă înspăimântat. Ultima oară când am fost acolo, n-am ajuns nici la jumătatea culoarului înainte să aud pleosc.

— Da, dar e ieftin, spun, iar eu am cizme de cauciuc.

— Poppy, nici măcar nu știm ce lichid este ăla, zice strâmbându-se.

Puteai să te fi îmbolnăvit.

Îmi arunc brațele în lături.

— Sunt în viață, nu?

Mijește ochii.

— Și mai ce?

— Ce?

7 Jargon audiovizual american care indică declinul unei emisiuni

— ...îți mai place? mă lămurește. În afară de a vedea orice film, singură, într-o mlaștină de cinematograf.

— Nu mă crezi?

— Nu-i vorba de asta, răspunde. Sunt doar fascinat. Curios din punct de vedere științific.

— Fie. Stai să mă gândesc. Mă uit pe geam tocmai când trecem pe lângă o ieșire care are un bistro P.F. Chang. Lanțurile de restaurante.