SendvișURI? PLURAL? îi răspund. Te rog, te rog, te rog spune-mi că ai devenit hoț de hoagie cu drepturi depline.
Delallonu-i fan sandvișurihoagie, răspunde Alex. În ultimul timp tânjește după Reuben.
Și câte sendvișuri Reuben ai furat? întreb.
Presupunând că ne spionează securitatea, nici unul, zice el.
Predai într-un liceu din Ohio, evident că ne spionează.
Trimite o mutră tristă. Vrei să zici că nu-s destul de important să mă
monitorizeze guvernul american?
Știu că glumește, dar uite care-i chestia cu Alex Nilsen. În pofida faptului că este înalt, destul de bine-făcut, dependent de sport zilnic, mâncat sănătos și un autocontrol general, mai are și moaca asta de cuțu rănit. Ori cel puțin abilitatea de a o invoca. Are ochii ușor adormiți mereu, cutele de sub ei indicând constant că nu-i place somnul la fel de mult cât îmi place mie. Gura îi este plină, cu arcul lui Cupidon exagerat, oarecum asimetric și, toate astea, la un loc cu părul drept și răvășit –
singura parte din aspectul lui căreia nu-i dă atenție – îi dau o mutră de copil care, întrebuințată cum trebuie, îmi poate declanșa un impuls
biologic de a-l proteja cu orice preț.
Când văd ochii ăia adormiți cum se măresc și se umezesc și deschide gura într-un O delicat, parcă aud un cățeluș scâncind.
Atunci când primesc de la alții emoticonul încruntat, îl citesc ca pe o mică dezamăgire. Când îl folosește Alex, știu că este echivalentul digital al mutrei de cuțu trist cu care mă tachinează. Uneori, când eram criță, stăteam la masă și încercam să terminăm un joc de șah sau Scrabble pe care-l câștigam eu, recurgea la moaca asta până mă prăpădeam de râs și de plâns, cădeam din scaun, încercând să-l opresc sau măcar să-l conving să-și acopere fața.
Sigur că ești important, răspund. De-ar ști securitatea puterile mutrei de cuțu trist, ai fi în laborator, donat pe loc.
Alex scrie un minut, se oprește, scrie din nou. Mai aștept câteva secunde. Gata? Mesajul la care nu mai răspunde? O mare confruntare?
Sau, știindu-l, bănuiesc că este mai probabil să vină un inofensiv „Mă
bucur că am vorbit, dar mă duc la culcare. Somn ușor.”
Ding!
Izbucnesc în râs, cu forța unui ou care mi se sparge în piept și care revarsă căldură peste nervii mei.
Este o poză. Un selfie neclar, neîndemânatic cu Alex sub un felinar stradal, cu mutra mârșavă. Ca aproape fiecare fotografie pe care o face uneori, este luată ușor de jos, alungindu-i și ascuțindu-i capul. Îmi dau capul pe spate de râs, aproape năucă.
Bestie! scriu. E 1 noaptea și tu mă faci să mă duc la adăpost să salvez niște vieți.
Vezi să nu, răspunde. Nu-ți iei tu câine.
Un soi de durere mă lovește în plex. Cel mai curat, cel mai minuțios și mai organizat bărbat pe care-l știu, Alex, adoră animalele și sunt destul de sigură că îmi vede incapacitatea de a mă dedica unuia ca pe un defect personal.
Ridic ochii la singuratica plantă suculentă deshidratată din colțul balconului. Scuturând din cap, mai scriu un mesaj: Ce face Flannery O’Connor?
A murit, răspunde Alex.
Pisica, nu scriitoarea! scriu.
Așișderea, răspunde.
Îmi palpită inima. Oricât am detestat pisica aia (nici mai mult, nici mai puțin decât ea pe mine), Alex o adora. Faptul că nu mi-a spus că a murit pică asemenea unei lame de ghilotină și mă sfâșie din cap până-n picioare.
Alex, îmi pare tare rău, răspund. Doamne, ce rău îmi pare. Știu cât ai iubit-o. Pisica aia a avut o viață de vis.
Mersi este singurul răspuns pe care-l dă.
Mă uit lung la cuvânt o vreme, neștiind ce să mai zic. Trec patru, cinci, apoi zece minute.
Ar trebui să mă culc, zice în cele din urmă. Somn ușor, Poppy.
Da, răspund. Și ție.
Rămân pe balcon până se scurge toată căldura din mine.
CAPITOLUL 3
Acum douăsprezece veri
În prima seară de orientare la Universitatea din Chicago, dau cu ochii de el. Poartă pantaloni kaki și un tricou cu U of Chicago, cu toate că
este la școală de fix zece ore. Nu pare deloc genul care să facă parte din elita artistico-intelectuală cu care îmi imaginam că o să mă împrietenesc când am ales o școală în oraș, dar sunt singură aici (se pare că noua colegă de cameră s-a ținut după sora ei mai mare și niște amici la facultate și s-a sustras urgent evenimentelor Săptămânii-O) și este și el singur, așa că mă duc la el, înclin paharul spre tricoul lui și zic:
— Și? Ești student la Universitatea din Chicago?
Se uită impasibil la mine.
Îi zic, bâlbâindu-mă, că a fost o glumă. El se bâlbâie, spunând că și-a pătat tricoul și că s-a schimbat în ultimul moment. Se îmbujorează, eu la fel, de stânjeneala lui.
