— Ăăă, Turnul Eiffel? zic.

— Și ea se stresează când plec din New York, adaugă Rachel.

Cordonul nostru ombilical nu se întinde mai departe de New Jersey. Hai să luăm niște suc. Platoul ăla cu brânzeturi mi-a făcut un dop în fund și nu lasă nimic să treacă de el.

La zece și jumătate duminică seara, stau în pat, cu pilota mea roz și moale adunată peste picioare și cu laptopul încins pe pulpe. Am vreo șase ferestre deschise în browser, iar în aplicația de notițe am început o listă cu posibile destinații care se rezumă la trei.

1. Terra Nova

2. Austria

3. Costa Rica

Tocmai m-am apucat să strâng notițe despre orașele principale și reperele naturale ale fiecăruia, când îmi bâzâie telefonul pe noptieră.

Rachel mi-a scris toată ziua jurând că se lasă de lactate, dar când mă

întind spre telefon, văd că primul mesaj este de la ALEXANDER CEL

MARE și TARE.

Dintr-odată, mă cuprinde din nou senzația de năuceală, intensificându-se atât de repede, încât simt că o să explodez.

Am primit o poză și, când o deschid, găsesc o fotografie hilar de proastă cu mine în ultimul an, cu citatul pe care am ales să mi-l imprime sub ea: PA.

Oooooo, nuuuu, scriu în timp ce râd, împingând laptopul la o parte și aruncându-mă pe spate. Unde ai găsit asta?

La biblioteca din East Linfield, răspunde Alex. Îmi pregăteam cursul și mi-am adus aminte că au albumele de an.

Mi-ai sfidat încrederea, glumesc. Acum le scriu fraților tăi să-mi trimită

pozele tale de bebeluș.

Într-o clipită îmi trimite aceeași imagine de vineri, cuțu trist, cu chipul neclar și ars de lumină, cu un halo portocaliu de la lumina stradală

peste umăr. Câtă răutate, scrie.

O ții în arhivă pentru astfel de ocazii? întreb.

Nu, răspunde. Am făcut-o vineri.

Ai stat cam târziu în oraș pentru Linfield, spun eu. Ce mai e deschis la ora aia în afară de Frisch's Big Boy?

Se pare că de la 21 de ani ai multe de făcut după ce se lasă întunericul înLinfield, răspunde el. Am fost la Birdies.

Birdies, bodega cu tematică de golf „și grătar” peste drum de liceul meu.

Birdies? întreb. Îh, acolo beau toți profesorii!

Alex îmi mai bagă o mutră de cuțu trist, dar cel puțin asta este nouă: el, într-un tricou gri-deschis, cu părul sculat în toate părțile și o tăblie de pat simplă, de lemn, în spate.

Și el stă pe pat. Îmi scrie mie. Iar în weekend, în timp ce își pregătea cursul, nu numai că s-a gândit la mine, dar și-a făcut timp să se ducă și să

caute vechea mea poză din albumul școlar.

Rânjesc deja cu toată gura și trepidez. Este incredibil cât seamănă cu primele noastre zile de prietenie, când fiecare nou mesaj părea efervescent, haios și perfect, când un apel de moment se transforma întâmplător într-o discuție de o oră și jumătate fără pauză, chiar dacă ne văzuserăm cu câteva zile în urmă. Îmi amintesc că, într-una dintre aceste prime convorbiri – înainte să-l consider cel mai bun prieten al meu –, a trebuit să-l rog să-l sun eu într-o clipă, ca să mă pot duce să fac pipi. Când am reluat convorbirea, am mai vorbit o oră și pe urmă mi-a cerut același lucru.

Deja, părea o aiureală să închidem telefonul doar ca să nu ne auzim făcând pipi, așa că i-am zis că nu trebuie să închidem dacă este de acord.

Nu a primit provocarea, nici atunci, nici altă dată, cu toate că, de atunci, am făcut de multe ori pipi în timpul discuțiilor. Cu permisiunea lui, desigur.

Și acum fac chestia asta umilitoare de a atinge poza cu chipul lui, de parcă astfel îi pot simți cumva esența, ca și cum asta mi l-ar aduce mai aproape decât a fost în ultimii doi ani. Nu are cine să vadă, dar tot mi-e jenă.

Glumesc! răspund. Data viitoare când vin acasă, ar trebui să mergem împreună să ne pilim cu doamna Lautzenheiser.

Trimit mesajul fără să mă gândesc și aproape imediat mi se usucă

gura la vederea cuvintelor pe ecran.

„Data viitoare când vin acasă.”

„Împreună.”

Am exagerat? Să sugerez să ieșim împreună în oraș? Dacă da, nu zice nimic. Scrie: Lautzenheiser nu mai bea. Și s-a făcut budistă.

Însă, acum că nu am primit un răspuns direct la sugestia mea, pozitiv sau negativ, simt nevoia disperată să insist. Atunci se pare că

trebuie să mergem să ne iluminăm cu ea, în schimb, scriu.

Alex scrie mult prea mult și tot timpul îmi încrucișez degetele,

încercând parcă să slăbesc orice tensiune.

Vai de mine.

Am crezut că n-am nimic, că am trecut peste despărțirea noastră

amicală, dar cu cât vorbim mai mult, cu atât mi se face mai dor de el.

Îmi vibrează telefonul în mână. Două cuvinte: Așa se pare.

Este evaziv, dar tot e ceva.

Iar acum sunt pe val. Din pricina pozelor din albumul de liceu, a selfie-urilor, a ideii că Alex sade în pat și îmi scrie din senin. Poate insist sau cer prea mult, dar nu mă pot abține.

De doi ani vreau să-i cer lui Alex să mai dea o sansă prieteniei noastre și mi-a fost așa de teamă de răspuns, că nu am pus niciodată

întrebarea, dar faptul că nu am întrebat nici nu ne-a reunit și îmi este dor de el, și îmi este dor de felul în care eram împreună, și mi-e dor de Vacanța de vară, si, în sfârsit, știu că există un lucru în viața mea pe care încă îl doresc și că există o singură cale să aflu dacă mă pot bucura de el.