Și pe urmă coboară ochii, măsurându-mă din cap până-n picioare și se schimbă la față. Port o salopetă înflorată, portocaliu cu roz, ca la începutul anilor '70 și reacționează la asta de parcă defilez cu un afiș pe care scrie MOARTE PANTALONILOR KAKI.
Îl întreb de unde este, pentru că nu știu ce altceva să-i zic unui străin cu care nu împărtășesc alt context în afară de câteva ore în tururile incerte de campus, aceleași discuții plictisitoare despre viața la oraș și faptul că
ne detestăm unul altuia hainele.
— Ohio, răspunde, un orășel pe nume West Linfield.
— Să mori tu! exclam, uluită. Eu sunt din East Linfield.
Se luminează puțin, ca și cum ar fi o veste bună și, nu știu de ce, căci a avea orășelele Linfield în comun este ca și cum am avea aceeași răceală: nu-i cel mai grav lucru din lume, dar nici motiv de bucurie.
— Eu sunt Poppy, mă prezint.
— Alex, răspunde și îmi strânge mâna.
Când ți-l închipui pe noul prieten la cataramă, nu-i dai numele Alex.
Și nici nu ți-l imaginezi îmbrăcat ca un soi de bibliotecar adolescent, că
abia s-ar uita în ochii tăi sau că ar vorbi mereu oarecum în barbă.
Îmi spun imediat că, dacă m-aș fi uitat la el încă cinci minute înainte să traversez gazonul plin de globuri luminoase, i-aș fi ghicit și numele, și
faptul că este din West Linfield, pentru că aceste două lucruri se potrivesc cu pantalonii kaki și cu tricoul lui cu U of Chicago.
Fac pariu că, cu cât o să vorbim mai mult, cu atât mai agresiv de plictisitor o să devină, dar iată, suntem aici, singuri, așa că ce-ar fi să mă
asigur?
— Și de ce ai venit aici? întreb.
Se încruntă.
— Adică?
— Da, știi tu, zic, adică scopul meu este să cunosc un magnat înstărit al petrolului, care tânjește să-și găsească o a doua nevastă, mult mai tânără. Aceeași privire impasibilă. Ce anume studiezi? îi explic.
— A, face el. Nu sunt sigur. Poate dreptul. Sau literatura. Tu?
— Nu sunt sigură încă. Ridic paharul de plastic. Am venit mai mult pentru punci. Și ca să nu-mi duc viața în sudul statului Ohio.
În următoarele cincisprezece minute crunte aflu că a venit cu o bursă
academică, iar el află că am venit pe credit. Îi spun că sunt mezina între trei frați și singura fată. El îmi spune că este cel mai mare dintre patru băieți. Întreabă dacă am văzut sala de sport, la care reacția mea sinceră
este „De ce?” și revenim amândoi la a ne muta de pe un picior pe altul de stângăcie, în liniște.
Este înalt, tăcut și dornic să vadă biblioteca. Eu sunt scundă, vorbesc tare și sper să vină cineva și să ne invite la o petrecere adevărată. Până să
ne despărțim, sunt destul de sigură că nu o să mai vorbim niciodată.
Aparent, și el simte același lucru.
În loc de „la revedere, ne vedem pe-aici” sau „facem schimb de numere de telefon?” zice doar:
— Baftă în primul an, Poppy!
CAPITOLUL 4
Vara asta
— Te-ai mai gândit? întreabă Rachel.
Pedalează de zor pe bicicleta de fitness alături de mine, împroșcând picături de sudoare, cu toate că respiră regulat, de parcă am căsca gura la Sephora. Ca de obicei, am găsit două biciclete în fundul clasei de aerobic, unde putem discuta fără să fim certate că distragem alți bicicliști.
— La ce să mă gândesc? întreb gâfâind.
— La ce te face fericită.
La comanda instructoarei, se ridică să poată pedala mai repede. În ce mă privește, sunt prăvălită peste ghidon, făcând eforturi să apăs pedalele, de parcă trec prin melasă. Urăsc sportul în sine. Ador senzația dobândită după sport.
— Liniștea, gâfâi, cu inima gata să-mi sară din piept. Mă. Face.
Fericită.
— Și mai ce? îmi dă ghes.
— Batoanele alea cu vanilie și zmeură de la Trader Joe, scuip.
