PENTRU ASTA.

Da, a făcut școala de arte plastice.

Și, cumva, genul ăsta de pseudoactorie nu i-a știrbit cu nimic popularitatea. În fiecare ultimă zi a lunii, când vin în oraș, încerc să

programez o întâlnire la vin, ca să o văd cum își verifică notificările și își dă ochii peste cap pe măsură ce încep să curgă noi like-uri și noi urmăritori. Din când în când, își înăbușă un icnet și zice:

— Fii atentă! „Rachel Krohn este extrem de cutezătoare și reală.

Vreau să-mi fie mamă.” Le tot zic că habar nu au cine sunt și tot nu vor să

priceapă!

Nu are răbdare cu cei care văd viața în roz, cu atât mai puțin cu melancolia.

— Nu sunt simpatică, îi promit, și evident nu sunt fandosită.

Își arcuiește și mai mult sprâncenele.

— Ești sigură? Că ești predispusă la amândouă, puiule.

Îmi dau ochii peste cap.

— Vrei să zici că sunt scundă și port culori stridente.

— Nu, ești mărunțică, mă corectează, și porți haine țipătoare. Stilul tău este, gen, fiica brutarului parizian din anii ’6o, care traversează satul cu bicicleta în zori, strigând Bonjour, le monde 3 , în timp ce împarte baghete.

— Mă rog, zic, revenind la subiect, vreau să spun care-i rostul să

merg în această vacanță ridicol de scumpă, ca pe urmă să scriu despre ea pentru cei patruzeci și doi de oameni din lume care își permit timpul și banii să facă același lucru?

Își descrețește fruntea în timp ce se gândește.

— Păi, mai întâi, nu cred că majoritatea oamenilor folosesc articolele din R + R ca itinerar, Pop. Le oferi o sută de locuri în care să se cazeze și ei aleg trei. În al doilea rând, oamenii vor să vadă vacanțe idilice în reviste 3 Bună ziua tuturor! (în limba franceză în original)

de vacanță. Le cumpără ca să viseze cu ochii deschiși, nu ca să-și facă

planuri.

Chiar în timp ce vorbește Pragmatica Rachel, o simt pe Cinica Rachel de la Școala de Arte Plastice rostind cuvintele tăios. Artista Rachel este un soi de bătrân care strigă la cer, un tată vitreg care spune la cină: „Ce-ar fi să vă deconectați puțin, copii?” și întinde un castron ca să strângă toate telefoanele.

Îmi place Artista Rachel și Principiile ei, dar mă și intimidează

brusca lor apariție la terasa de pe trotuar. Fiindcă în acest moment îmi vin pe limbă cuvinte cărora nu le-am mai dat glas până acum. Gânduri sensibile, secrete, care nu mi s-au dezvăluit în întregime în nenumăratele ore pe care le-am petrecut în pauza dintre călătorii, întinsă pe canapeaua-ca-nouă-încă din apartamentul meu incomod, nelocuit.

— Ce rost are? repet frustrată. Adică nu ai niciodată senzația asta?

Gen, am muncit pe brânci, am făcut cum se cade fiecare lucru...

— Mă rog, nu chiar pe fiecare, zice. Te-ai lăsat de facultate, puiule.

— ...ca să pun mâna pe slujba de vis! Și chiar am reușit. Lucrez la una dintre cele mai de seamă reviste de călătorie! Am un apartament frumos! Și pot lua taxiul fără să-mi fac griji pe ce ar trebui să cheltuiesc banii și cu toate astea... inspir sacadat, nesigură de cuvintele pe care urmează să le scot cu cleștele din gură, în timp ce forța lor mă izbește din plin. Nu sunt fericită.

Rachel se înmoaie. Își așază mâna peste a mea, dar nu zice nimic, lăsându-mă să continui dacă vreau. Îmi ia ceva să o fac. Mă simt o nesimțită nerecunoscătoare din pricina acestor gânduri, darămite să le mai și dau glas.

— Totul este aproape cum mi-am imaginat, spun în cele din urmă.

Petrecerile, opririle în aeroporturi internaționale, cocktailurile în avion, plajele, iahturile și podgoriile. Și totul arată cum ar trebui să arate, dar am alte senzații decât mi-am imaginat. Sincer, cred că le simt altfel decât până acum. Înainte, mă dădeam de ceasul morții cu săptămânile înaintea unei plecări, știi? Și când ajungeam la aeroport, mă simțeam ca și cum îmi cânta sângele în vene. Ca și cum vibrau oportunitățile în aer. Nu știu. Nu știu ce s-a schimbat. Poate eu.

Își dă după ureche o buclă neagră și ridică din umeri.

— Tu ai vrut asta, Poppy. Nu aveai și ai vrut. Erai hămesită.

Îmi dau seama numaidecât că are dreptate. A deslușit esența în voma de cuvinte.

— Nu-i ridicol? Râd mormăit. Viața mea este așa cum speram să fie și acum îmi este dor să vreau ceva.

Să vibrez de relevanță. Să zbârnâi de potențial. Să stau cu ochii în tavanul scării de la etajul cinci, acolo unde lucram înainte de R + R, după

o tură dublă de servit băuturi la Garden și să visez cu ochii deschiși la viitor. La locurile în care aș merge, la oamenii pe care i-aș întâlni – la cine aș putea deveni. Ce-ți mai rămâne de visat când ai deja apartamentul de vis, șefa de vis și slujba de vis (ceea ce anulează orice anxietate legată de chiria obscen de mare a apartamentului tău de vis, pentru că oricum mănânci numai la restaurante cu stele Michelin pe banii companiei)?

Rachel dă paharul pe gât și molfăie niște Brie pe biscuit, încuviințând atotștiutoare.

— Problemele milenialilor.

— E un fenomen?

— Nu încă, dar dacă o repeți de trei ori, până diseară o să-și dea cineva cu părerea despre asta în Slate.

Arunc un praf de sare peste umăr de parcă aș vrea să împiedic acest rău și Rachel pufnește în timp ce ne mai toarnă câte un pahar.

— Parcă toată faza cu milenialii era că nu obținem ce vrem. Case, slujbe, libertate financiară. Ne școlim la nesfârșit, după care lucrăm ca barmani până murim.

— Mda, zice, dar tu te-ai lăsat de școală și ți-ai urmat visul. Așa că, na...

— Nu vreau să am problemele milenialilor, zic. Mi se pare că sunt o nesimțită că nu sunt mulțumită de viața mea fenomenală.

Rachel pufnește din nou.

— Mulțumirea este o minciună inventată de capitalism, spune Artista Rachel, dar poate are dreptate. În general are. Gândește-te puțin.

Toate fotografiile pe care le postez? Vând ceva. Un stil de viață. Oamenii se uită la fotografiile alea și își spun: „De-aș avea pantofii ăia Sonia Rykiel, apartamentul ăla superb cu podele din stejar franțuzesc, atunci aș

fi fericită. Aș defila nepăsătoare, udând plantele din casă și aprinzând nenumăratele lumânări Jo Malone și aș simți că am o viață perfect armonioasă. Mi-aș iubi în sfârșit casa. M-aș bucura de zilele pe care le am

pe planeta asta”

— Ești convingătoare, Rach, remarc. Pari destul de fericită.