Fiecare notiță în parte este scrisă de mâna ei și există un soi de miză
secretă, în care pariem pe momentul în care va fi salvat un oraș de pe Listă. Nimic nu se compară cu entuziasmul tacit din birou, în acele dimineți în care intră Swapna, cu geanta de laptop de renume pe braț, ducându-se cu pași mari spre Listă, cu pixul pregătit, gata să taie unul
dintre aceste orașe interzise.
Toată lumea se uită cu sufletul la gură, întrebându-se ce oraș va salva din obscuritatea R + R si, odată ce se află în biroul ei, cu ușa închisă, cel care este mai aproape de Listă, dă fuga la ea, citește orașul tăiat și se întoarce să-i șoptească numele tuturor celor din redacție. În general, sărbătorim pe mutește.
Toamna trecută, când a fost eliberat Parisul de pe Listă, cineva a deschis șampania, iar Garrett a scos o beretă roșie dintr-un sertar al biroului, unde aparent o ținea ascunsă tocmai pentru o asemenea ocazie.
A purtat-o toată ziua, smulgându-și-o de pe cap atunci când auzeam păcănitul și scârțâitul ușii Swapnei. Mai și credea că scăpase cu basma curată, până când ea s-a oprit lângă biroul lui înainte să plece seara spre casă și a zis:
— Au revoir2, Garrett.
S-a făcut roșu ca bereta la față si, cu toate că mă îndoiesc că Swapna a spus-o altfel decât în glumă, nu și-a mai recăpătat încrederea în el de-atunci.
În clipa în care Amsterdamul este declarat „ultramodern” obrajii i se înroșesc mai tare decât bereta, învinețindu-se de-a dreptul.
Cineva zice într-o doară Cozumel. Apoi se ține un vot pentru Las Vegas, la care Swapna se gândește o clipă.
— Vegas n-ar fi deloc rău. Se uită drept la mine. Poppy, nu ești de părere că Vegas n-ar fi deloc rău?
— Fără doar și poate, consimt.
— Santorini, spune Garrett cu glasul unui șoricel din desenele animate.
— Santorini este fermecător, firește, spune Swapna, iar Garrett răsuflă ușurat destul de sonor. Dar vrem ceva plin de inspirație.
Se uită din nou la mine. Pătrunzător. Știu de ce. Vrea că eu să scriu marele articol. Pentru că de-asta am venit aici.
Mi se pune un nod în stomac.
— Mă mai gândesc și îți prezint ceva luni, sugerez.
Încuviințează, este de acord. Garrett se face mic pe scaunul de lângă
mine. Știu că el și iubitul lui sunt disperați să facă o excursie în Santorini.
2 La revedere (în limba franceză în original)
Cum ar fi orice jurnalist de călătorie. Cum ar fi probabil orice ființă
umană.
Cum ar trebui să fiu și eu, fără doar și poate.
„Nu te lăsa”, îmi vine să-i zic. „Dacă Swapna vrea inspirație, nu de la mine o primește.”
De mult nu mai am așa ceva.
* * *
— Cred că ar trebui să insiști cu Santorini, spune Rachel, rotind paharul de vin rose pe masa din mozaic a cafenelei.
Este un vin perfect de vară și, mulțumită platformei ei, l-am primit gratis.
Rachel Krohn: blogger stilist, fan buldogi francezi, născută și crescută în Upper West Side (din fericire, însă, nu genul care se poartă de parcă este tare adorabil că ești din Ohio, ba chiar că Ohio există – a auzit cineva de orașul ăsta?) și extrem de competentă în rol de cea mai bună
prietenă.
În ciuda faptului că are electrocasnice ultimul răcnet, Rachel își spală
toate vasele de mână, pentru că o calmează și o face pe tocuri de 10, pentru că este de părere că pantofii fără toc sunt pentru călărit și grădinărit, iar asta în cazul în care nu ai găsit cizme cu toc adecvate.
Rachel a fost prima prietenă pe care mi-am făcut-o când m-am mutat la New York. Este „influencer” pe rețele sociale (adică este plătită să
poarte anumite mărci de machiaj, în poze făcute la frumoasa ei masă de toaletă din marmură) și, deși nu am mai fost prietenă cu un Coleg de Internet, s-a dovedit că există avantaje (adică nici una dintre noi nu se simte stânjenită când îi cere celeilalte să aștepte cât regizăm poze cu sendvișurile noastre). Și, în pofida faptului că mă așteptam să nu am mare lucru în comun cu Rachel, la a treia ieșire împreună (în același bar de vinuri din Dumbo, unde stăm și acum), a recunoscut că face toate fotografiile săptămânii marțea, schimbându-și hainele și coafura de la un parc la altul, de la un restaurant la altul, după care își petrece restul săptămânii scriind eseuri și administrând pagini de rețele sociale dedicate unor adăposturi pentru câini.
A ajuns să facă asta pentru că este fotogenică, are o viață fotogenică
și doi câini foarte fotogenici (deși dependenți de asistență medicală).
În timp ce eu m-am pus să construiesc o rețea de socializare ca o
joacă îndelungată, pentru a-mi transforma călătoritul în slujbă cu normă
întreagă. Căi diferite care duc în același loc. Adică, ea tot din Upper West Side este, eu tot din Lower East Side, dar amândouă suntem reclame ambulante.
Iau o gură din vinul spumant și îl plimb pe limbă în timp ce rumeg ce zice. Nu am fost în Santorini și, undeva în casa ticsită de lucruri a părinților mei, într-o cutie Tupperware plină de chestii care nu au absolut nimic în comun, se află o listă cu destinații de vis pe care am făcut-o în liceu, cu Santorini printre primele. Din locuința mea burdușită din Ohio, țărmurile de un alb perfect și vastele întinderi de apă albastră sclipitoare păreau extrem de îndepărtate.
