Alex a rămas încremenit unde l-am lăsat și, oricât mă ucide, trebuie să fiu sinceră în clipa asta. Trebuie să spun ceva ce nu mai pot lua înapoi, să nu mai fug și să mă ascund de el.

— Nu regret că ți-am spus. Am zis că aș renunța la orice, aș risca orice pentru tine și am vorbit serios. Până și la inima mea. Te iubesc în toate cele, Alex, adaug. Aș fi murit dacă nu ți-aș fi spus măcar.

După care mă întorc și ies în lumina orbitoare a soarelui din parcare.

Abia atunci încep să plâng.

CAPITOLUL 36

Vara asta

Hohotesc. Cu sughițuri. Mă sparg în cioburi în timp ce traversez parcarea. Cu o mână la gură, pentru că mă pufnește plânsul iar și iar, sfârtecându-mă și împlântând pumnale în fiecare fărâmă de plămân.

Mi-e greu și să mă mișc, și să mă opresc. Bag viteză spre mașina părinților, mă sprijin de ea, cu ochii în pământ, scoțând sunete oribile, cu mucii curgându-mi pe față, timp în care cerul albastru, norii pufoși și foșnetul arborilor din parcare îmi apar ca prin ceața verii și toată lumea devine o volbură de culoare.

Apoi, o voce, pe care abia o aud din pricina brizei și a distanței. Vine din spate, evident a lui, și nu vreau să mă uit. Cred că dacă mă mai uit o dată la el, cedez, o să-mi frângă inima pe veci, dar mă strigă pe nume.

— Poppy! O dată. Apoi din nou. Poppy, stai.

Îmi înăbuș toate emoțiile. Nu ca să le ignor. Nu ca să le înfrâng, pentru că mi-e aproape bine să simt ceva atât de pur, să știu, fără urmă de îndoială, ce se petrece în corpul meu. Dar, asta pentru că sunt sentimentele mele, nu ale lui. Ceva ce nu poate apuca și ridica pe umerii săi, cum o face aproape compulsiv.

Îmi șterg fața cu mâinile și încerc să respir normal, cât îi ascult pașii târșâind pe asfalt. Mă întorc în timp ce aleargă ușor, făcând ultimii pași într-un ritm hotărât, dar calm, până se oprește și mă aflu între el și mașină.

Nu vorbește imediat, lasă să treacă o clipă, cât să ne tragem sufletul.

După încă o secundă de tăcere, zice:

— Și eu mă duc la terapie.

Fără să vreau, râd la gândul că a alergat după mine să-mi mărturisească asta.

— Bravo!

Mă șterg pe față cu podul palmei.

— Zice... Își trece mâinile prin păr. Crede că mi-e frică să fiu fericit.

„De ce îmi spune asta?” întreabă o voce curioasă în mintea mea.

„Sper să vorbească mai departe” spune alta. Poate putem vorbi veșnic. Poate această discuție se poate întinde toată viața, la fel cum păreau să facă mesajele și discuțiile la telefon de-a lungul anilor.

Îmi dreg glasul.

— Da?

Se uită lung la mine și scutură vag din cap.

— Nu, răspunde. Știu că dacă m-aș urca în avion cu tine și aș pleca la New York, aș fi al dracului de fericit. Atât cât mă vrei, aș fi fericit.

Încă o dată, caleidoscopul de culori îmi încețoșează privirea. Clipesc printre lacrimi.

— Și te vreau cu disperare. Regret fiecare ocazie pe care am pierdut-o să-ți spun ce simt, de câte ori m-am convins că te-aș pierde dacă ai ști cu adevărat sau că suntem prea diferiți. Vreau doar să fiu fericit cu tine. Dar mi-e teamă de ce urmează. I se frânge glasul. Mi-e teamă să nu-ți dai seama că te plictisesc. Sau să cunoști pe altcineva. Sau să rămâi nefericită. Și... E gâtuit. Mi-e frică să te iubesc o viață și pe urmă

să ne luăm rămas-bun. Mi-e frică să nu mori și lumea să nu mai aibă sens.

Mi-e teamă că nu m-aș mai putea ridica din pat dacă ai muri și, dacă

am avea copii, ar avea viața asta oribilă în care mama nu mai este, iar tatăl nu se poate uita la ei.

Își trece mâna peste ochi, umezindu-și-o de lacrimi.

— Alex, șoptesc. Nu știu cum să-l consolez. Nu-i pot lua durerea din trecut și nici nu-i pot promite că nu va fi așa. Nu pot decât să-i spun adevărul, așa cum îl văd eu. Cum îl știu: Ai trecut deja prin asta. Ai pierdut un om drag și tot te-ai ridicat din pat. Ai fost prezent pentru cei din viața ta și i-ai iubit, cum te iubesc și ei la rândul lor. Încă ai parte de toate astea. Nu ai pierdut nimic din ele. Nu s-a terminat doar pentru că ai pierdut o persoană.

— Știu, zice. Doar că... i se frânge glasul și ridică din umerii masivi.

Mi-e frică.

Întind mâinile instinctiv și mă lasă să-l trag lângă mine și să-i țin mâinile între palme.

— Atunci am mai găsit ceva cu care să fim de acord, nu doar să-i urâm pe cei care dau nume de femeie bărcilor, șoptesc. Este al dracului de înfricoșător să fim îndrăgostiți unul de celălalt.

Își trage nasul în timp ce râde, îmi ia fața în mâini și își lipește fruntea de a mea, închizând ochii în timp ce își sincronizează respirația cu a mea, iar piepturile noastre se înaltă și coboară ca două valuri în același corp de apă.

— Nu vreau să trăiesc fără asta, șoptește și îi strâng cămașa în pumni, de parcă nu vreau să-mi mai scape printre degete.

Colțurile gurii i se ridică atunci când spune:

— Tigrișor.

Întredeschide ochii și aproape mă doare inima de bucurie. Îl iubesc enorm. Îl iubesc mai mult decât ieri și deja știu că mâine îl voi iubi și mai mult, pentru că fiecare parte din el pe care mi-o oferă mă face să mă

îndrăgostesc și mai tare.

Își unește mâinile la spatele meu, cu ochii atât de limpezi și de larg deschiși, încât aș putea să mă scufund în ei, să-i înot printre gânduri, să

plutesc în mintea pe care o iubesc mai mult ca orice pe planeta asta.

Își mișcă mâinile în părul meu, netezindu-mi-l pe lângă gât, plimbându-și ochii pe fața mea cu un calm magnific.

— Ești, să știi.

— Tigrișor? întreb.

— Acasă, zice și mă sărută.

„Suntem”, îmi spun. „Suntem acasă”.

EPILOG