După o primă seară, stăm pe terasă și după primele două sticle de vin, toată lumea s-a relaxat și s-a îmblânzit. Sarah turuie întruna și spune povești despre elevii ei, despre Flannery O’Connor și viața în Indiana, iar Alex mai adaugă câte ceva sec și în șoaptă care mă face să râd așa tare că
îmi iese vinul pe nas de două ori.
Zici că suntem toți patru prieteni, prieteni adevărați.
Când mă trage Trey în poală și își pune bărbia pe umărul meu, Sarah își duce mâna la piept înduioșată.
— Voi doi sunteți tare dulci, zice, uitându-se la Alex. Nu că sunt dulci?
— Și mieroși, zice Alex, aproape fără să se uite la mine.
— Poftim? Cum adică? întreabă Sarah. El ridică din umeri și ea adaugă: Aș vrea să-i placă și lui Alex afecțiunea în public. Nici nu ne îmbrățișăm în public.
— Nu prea le am cu îmbrățișările, zice Alex stânjenit. Nu am învățat asta în copilărie.
— Da, dar e vorba de mine, spune Sarah. Nu sunt o fată pe care ai cunoscut-o în bar, iubitule.
Acum că stau și mă gândesc, nu știu dacă i-am văzut atingându-se vreodată, dar nu-i ca și cum pe mine m-a atins vreodată în public dacă nu punem la socoteală dansatul pe străzile din New Orleans sau la Vail (când băuserăm amândoi destul de mult).
— Mi se pare... nepoliticos, cam așa ceva, încearcă Alex să explice.
— Nepoliticos? Trey își aprinde o țigară. Suntem adulți, nene. Pune mâna pe iubita ta dacă vrei.
Sarah pufnește.
— Lasă. De ani întregi avem discuția asta. M-am consolat. O să mă
mărit cu un bărbat căruia nu-i place să ne ținem de mână.
Îmi sare inima din piept când aud cuvântul „mărit” Chiar așa serioasă este relația lor? Adică, evident este serioasă, dar nu s-au împăcat de mult. Mai vorbesc și eu cu Trey uneori despre căsătorie, dar la modul
„poate, cine știe, hai să nu punem presiune”.
— Ei, asta o înțeleg, zice Trey, suflând fumul de țigară dinspre noi. E
de rahat să te ții de mână. Nu-i comod și îți limitează mișcarea, iar în mulțime este un inconvenient. E ca și cum ți-ai prinde picioarele cu cătușe.
— Ca să nu mai zicem că-ți transpiră mâna, zice Alex. Una peste alta, e incomod.
— Mie îmi place la nebunie să mă țin de mână cu cineva! intervin, îndesând cuvântul „măritiș” în fundul creierului, ca să mă gândesc altă
dată la el. Mai ales în mulțime. Mă simt în siguranță.
— Ei bine, se pare că dacă mergem la Florența înainte să se termine vacanța, spune Sarah, o să mă țin de mână cu Poppy, iar voi doi, lupi singuratici, o să vă pierdeți în mulțime.
Sarah ridică paharul spre mine și ciocnesc cu ea și râdem amândouă
și cred că este prima dată când îmi place de ea. Îmi dau seama că aș fi putut să o plac de la început, dacă nu aș fi fost atât de posesivă cu Alex,
încât ea să nu aibă loc între noi.
Nu trebuie să mai fac asta. Așa hotărăsc și, de-acum înainte, vinul își face efectul și toți patru vorbim, glumim, râdem și noaptea asta dă tonul întregii vacanțe.
Ne bucurăm de zile lungi și însorite de rătăcit în fiecare orășel vechi.
Mergem la podgorii, rotim pahare de vin cu gura întredeschisă ca să
inhalăm aroma profundă de fruct. Luăm prânzul în clădiri antice de piatră, unde gătesc bucătari renumiți în toată lumea. Alex se duce dis-de-dimineață la alergat, Trey pleacă și el curând după aceea să caute locuri de fotografiat sau să facă fotografiile pe care și le-a propus. Eu și Sarah dormim până târziu de obicei, după care ne vedem la piscină unde înotăm mult (sau lenevim pe plute cu paharele pline de limoncello și vodcă), vorbim despre nimic prea important, dar cu mult mai multă
lejeritate decât o tăcuserăm în ziua aceea, la singurul restaurant mediteraneean din Linfield.
Seara ieșim târziu la cină – și vin – după care ne întoarcem pe terasa vilei, vorbim și bem până spre dimineață.
Jucăm toate jocurile pe care le știm din dulapul plin de ele. Jocuri de teren, precum bocce sau badminton, board games precum Clue, Scrabble și Monopoly (pe care Alex îl detestă, chiar dacă nu recunoaște asta când sugerează Trey să jucăm).
Cu fiecare noapte, ne culcăm din ce în ce mai târziu. Scriem nume de vedete pe hârtie, le amestecăm și ni le lipim de frunte ca să jucăm douăzeci de întrebări în care ghicim personajul, cu obstacolul că fiecare întrebare pusă mai cere un pahar.
Curând, devine limpede că nici unul dintre noi nu are aceleași referințe din lumea vedetelor, ceea ce face jocul de două sute de ori mai greu, dar și mai haios. Când întreb dacă personajul meu este vedetă de reality TV, Sarah se preface că vomită.
— Zău? Ador reality TV.
Nu-i ca și cum nu m-am obișnuit cu reacția asta, dar cumva am impresia că aceeași părere dezaprobatoare o are și Alex și simt un punct nevralgic și totodată dorința de a învârti cuțitul în rană.
— Nu știu cum te poți uita la așa ceva, zice Sarah.
— Știu, spune lejer Trey. Nu i-am înțeles niciodată curiozitatea asta a ei. Nu are nici o legătură cu firea ei, dar P o ține una și bună cu The
Bachelor.
