— Cum ridicăm gardul, zice tata, o să spună tuturor că avem un laborator de metamfetamină.

— Ia mai taci! Mama îl plesnește peste braț, dar râd amândoi.

Trebuie să facem o conferință video cu băieții mai târziu. Parker vrea să

ne citească un nou scenariu la care lucrează.

Cât pe ce să scuip limonada pe nas.

Ultimul scenariu despre care discută fratele meu pe grupul de mesaje este o poveste distopică și barbară a originilor Smurfilor cu cel puțin o scenă de sex. Raționamentul lui este că, într-o zi, ar vrea să scrie un film adevărat, dar scriind unul care nu poate fi realizat, scapă de tensiune în timpul procesului de învățare. De asemenea, cred că-i și place să-și scandalizeze familia.

La 2.15, cer mașina și mă duc la fostul meu liceu. Abia atunci îmi dau seamă că rezervorul este gol. După ce fac un mic ocol să pun benzină, intru în parcarea liceului la 2.50. În mine se războiesc pentru supremație două anxietăți separate: prima este groaza la gândul de a-l vedea pe Alex, de a-i spune ce trebuie să-i spun și de a spera că vrea să asculte, și a doua este legată de întoarcerea la locul în care am jurat cu mâna pe inimă

că nu mai calc în veci.

Urc hotărâtă treptele de beton spre ușa de sticlă, trag încă o dată aer în piept și...

Ușa nu se clintește. Este încuiată.

Aha...

Uitasem că nu mai poate intra orice adult în liceu. Sigur e mai bine așa, în orice situație, mai puțin asta. Bat în ușă până apare un paznic cu nasul încovoiat și un halo de păr grizonant, care crapă puțin ușa.

— Cu ce vă pot ajuta ?

— Am venit la cineva, spun. Un profesor – Alex Nilsen?

— Numele? întreabă.

— Alex Nilsen...

— Numele dumneavoastră, mă corectează paznicul.

— A, Poppy Wright.

Închide ușa, dispărând o clipă în biroul de la intrare. Se întoarce o clipă mai târziu.

— Îmi pare rău, doamnă, nu vă avem în sistem. Nu putem permite intrarea celor neînregistrați.

— Atunci îl puteți chema? încerc.

— Doamnă, nu pot să mă duc să caut...

— Poppy? zice cineva în spatele lui.

„Uau!” îmi spun inițial. „M-a recunoscut cineva! Ce baftă!”

Și apoi, bruneta frumoasă și zveltă vine la ușă. Îmi cade stomacul prin fund.

— Sarah. Uau! Bună.

Uitasem că aș putea da peste Sarah Torval aici. O scăpare monumentală. Se uită la paznic.

— Mă ocup eu, Mark, spune și iese să vorbim, încrucișându-și brațele la piept.

Poartă o rochie purpurie drăguță, geacă neagră de blugi, iar la urechi îi dansează niște cercei mari de argint. Are un strop de pistrui pe nas. Ca întotdeauna, este adorabilă, ca orice educatoare de grădiniță (chiar dacă

predă la clasa a noua, desigur).

— Ce faci aici? întreabă, nu fără bunătate, dar nici cu afecțiune.

— Ah... ăăăă. Am venit în vizită la părinți.

Ridică din sprânceană și aruncă o privire spre clădirea din cărămidă

roșie din spatele meu.

— La liceu?

— Nu. Îmi dau părul din ochi. Adică de-asta am venit aici Dar ce fac aici... Speram... mă rog... voiam să vorbesc cu Alex.

Foarte subtil își dă ochii peste cap, dar mă doare, înghit în sec.

— O merit, zic. Trag aer în piept. Nu o să fie frumos, dar trebuie. Am fost cât se poate de insensibilă în toate privințele, Sarah. Adică, prietenia mea cu Alex, tot ce așteptam de la el cât erați împreună. Nu a fost drept

față de tine. Știu asta acum.

— Mda, zice. Ai fost într-adevăr insensibilă.

Nu zicem nimic o clipă. În cele din urmă, suspină.

— Cu toții am luat decizii proaste. Înainte credeam că dacă dispari tu, se vor rezolva toate probleme mele. Își desface brațele și le încrucișează invers. Și pe urmă asta ai făcut – practic ai dispărut după ce am fost în Toscana și, cumva, relația mea a avut și mai mult de suferit.

Mă legăn de pe un picior pe altul.

— Îmi pare rău. Aș vrea să fi înțeles ce simt înainte să rănesc pe cineva.

Dă din cap afirmativ, își privește unghiile de la picioare, o pedichiură perfectă, vizibilă prin sandalele de piele.

— Și eu, zice. Sau să fi înțeles el. Sau eu. Pe bune, dacă știa oricare dintre noi ce simțiți unul fată de celălalt, m-ar fi scutit de mult timp pierdut și de multă suferință.

— Da, zic. Deci nu mai sunteți...

Mă lasă să aștept câteva clipe și știu că nu o face întâmplător. Pe buzele roz îi apare un zâmbesc semi-drăcesc.

— Nu, îmi face favoarea să răspundă. Slavă Domnului! Dar nu-i aici.

A plecat deja. Parcă zicea că pleacă în weekend.