devreme cu greață, semn că mă apucă o migrenă curând de care trebuie să scap înainte să mă urc în avion.
Alex răspunde după ce sună de două ori și întreb:
— Toate bune?
Îi aud semnalizatorul. Bine, poate mă sună iar din mașină, plecând de la sală spre casă, dar lucrurile chiar par să stea mai bine. În primul rând, mi-au trimis împreună o felicitare de ziua mea. Și una de Crăciun.
Ea nu numai că mi-a dat follow pe Instagram, ci îmi dă și Like la poze – ba mai și comentează cu inimioare și smiley la unele.
Așa că mă gândeam că stăm bine, dar acum Alex sare peste „Salut”
și trece direct la:
— Nu facem o greșeală, nu?
— Ăăă, poftim?
— Adică o vacanță în două cupluri. Cam intens.
Oftez.
— Cum așa?
— Nu știu. Îi aud tonul anxios, mi-l imaginez făcând o grimasă și trăgându-se de păr. Trey și Sarah s-au întâlnit doar o dată.
În primăvară, eu și Trey am zburat la Linfield ca să-mi cunoască
părinții. Tata nu a fost impresionat de tatuajele și de găurile din urechile lui Trey rămase de la tunelurile făcute la șaptesprezece ani sau că-i întoarce tatei întrebările ori că nu are o diplomă.
Mama însă a fost impresionată de manierele lui, care sunt impecabile. Cu toate că am impresia că pentru ea a avut mai mult de-a face cu contrastul dintre aspectul lui și căldura și lejeritatea cu care spunea lucruri de genul: „Excelentă prăjitura, doamnă Wright!” și „Pot să vă ajut cu vasele?”
Până la sfârșitul weekendului, ea hotărâse că este un tânăr foarte amabil, iar când m-am furișat pe verandă să-i cer părerea tatei, în timp ce mama și Trey puneau prăjitura Funfetti pe farfurii, tata s-a uitat în ochii mei, încuviințând solemn, și a zis:
— Cred că pare potrivit pentru tine. Și se vede că te face fericită, Pop.
Asta-i tot ce contează pentru mine.
Chiar mă face fericită. Foarte fericită. Și chiar este potrivit pentru mine. Înspăimântător de mult. Adică lucrăm împreună. Petrecem cam fiecare zi împreună, fie la birou, fie prin lume, dar suntem și independenți, fiecare cu apartamentul lui, cu prietenii lui. El și Rachel se înțeleg bine, dar când suntem în oraș, el se vede mai mult cu amicii de skateboarding, iar eu cu Rachel mai mergem într-un nou loc să luăm brunch- ul, sau citim în parc, sau mergem la spa-ul nostru coreean preferat unde ni se face masaj până la sânge.
După două zile în Linfield, eram amândoi deja agitați, dar nu l-a deranjat mizeria, îi plăcea menajeria de animale muribunde și a primit imediat să participe la spectacolul de noi talente pe Skype cu Parker și Prince.
Totuși, după cum au mers lucrurile cu Guillermo – și cam toată
lumea pe unde am umblat –, eram neliniștită, dornică să plec din Linfield înainte să îl sperie ceva pe Trey, așa că probabil ne-am fi întors mai devreme, dacă nu ar fi fost cea de-a șaizecea aniversare a domnului Nilsen și nu veneau Alex și Sarah să-i facă o vizită surpriză. Am hotărât să luăm cina împreună înainte de petrecere.
— Abia aștept să-l cunosc pe tip, tot zicea Trey când primeam
mesaje de la Alex și, de fiecare dată, făceam treișpe-paișpe, fiindcă aveam un sentiment feroce de ocrotire – nu știam însă a cui.
— Dă-i o șansă, îi repetam. Nu se deschide ușor.
— Știu, știu, insista Trey. Dar știu cât înseamnă pentru tine, așa că o să-mi placă de el, P. Promit.
Cina a fost în regulă. Adică mâncarea a fost super tare (mediteraneeană), dar conversația a lăsat de dorit. Trey, mi-am dat seama fără să vreau, a părut cam înfumurat când l-a întrebat Alex ce studiază, dar știam că lipsa lui de educație formală era un soi de frustrare majoră și aș fi vrut să găsesc o cale să-i transmit lui Alex asta în timp ce se avânta Trey în povestit.
Că făcuse parte dintr-o trupă de metal în liceu, când stătea în Pittsburgh. Că plecaseră în lume când avea el optsprezece ani, primiseră
o ofertă să participe la un turneu cu o trupă mult mai mare. Trey era un super baterist, dar fotografia îi plăcea la nebunie. Când s-a destrămat trupa, după patru ani de turnee aproape neîntrerupte, s-a angajat ca fotograf al altei trupe. Îi plăcea să călătorească, să cunoască oameni, să
vadă orașe noi. Și, pe măsură ce s-au înmulțit conexiunile, au apărut alte posturi. A devenit liber-profesionist, în cele din urmă a început să lucreze cu R + R și pe urmă a venit ca fotograf al revistei.
Și-a încheiat monologul luându-mă pe după umeri și zicând:
— Și pe urmă am cunoscut-o pe P.
Licărul din privirea lui Alex a fost atât de subtil, încât sunt sigură că
a trecut neobservat de Trey. Poate și de Sarah, dar nu de mine, care l-am simțit asemenea unui cuțit împlântat în buric și tras spre plex.
— Ce drăguuuț, a spus Sarah cu glasul ei dulceag și probabil că pe fața mea s-a văzut un spasm.
— Chestia amuzantă, a zis Trey atunci, este că ar fi trebuit să ne cunoaștem mai demult. Trebuia să merg în Norvegia cu voi doi. Înainte să se îmbolnăvească.
— Uau. Alex mi-a aruncat o privire, după care s-a uitat în paharul cu apă din fața lui. Asuda la fel de rău ca mine. L-a ridicat, a sorbit din el lent, l-a așezat. Chiar că e amuzant.
— În sfârșit, a spus Trey stânjenit. Tu? Ce ai studiat?
Trey știa foarte bine ce școală făcuse Alex (era încă student), dar am zis că prin întrebarea asta îi dădea ocazia lui Alex să vorbească mai mult
