— Nee, zice. Am venit cu treabă. Vânzări. Tot în Linfield stau.

Îmi dau seama atunci că exact asta așteptam de ani și ani. Momentul în care știi în sfârșit că ai câștigat: am scăpat. Am devenit ceva. Am găsit un loc al meu. Am dovedit că nu sunt zdrobită, în vreme ce omul care a fost cel mai rău cu mine a rămas blocat în rahatul ăla de orășel.

Numai că nu asta simt. Pentru că Jason nu pare blocat și sigur nu este rău. Se află aici, în orașul ăsta, îmbrăcat frumos cu cămașă albă și este sincer și bun. Îmi dau lacrimile și mi se încinge gâtul pe dinăuntru.

— Dacă mai vii vreodată, spune Jason nesigur și ai chef să ne vedem...

Încerc să consimt printr-un sunet, dar nu se întâmplă nimic. E ca și cum omulețul care se ocupă de centrul de control al creierului meu a leșinat.

— Așa, adaugă Jason. Încă o dată, scuze. Sper că știi că eu eram cel cu probleme. Nu tu.

Trotuarul se leagănă din nou ca un pendul. Ca și cum lumea, așa cum am văzut-o până acum, se zgâlțâie atât de tare, încât s-ar putea prăbuși cu totul.

„Evident, oamenii se maturizează”, spune o voce în capul meu. „Ai impresia că toți acești oameni au încremenit în timp, doar pentru că au rămas în Linfield?”

Dar, așa cum spunea și el, nu la ei era problema, ci la mine. Mă

gândeam eu. Că dacă nu aș fi plecat, aș fi rămas fata singuratică. Nu mi-aș fi găsit locul.

— Deci dacă ajungi în Linfield... repetă.

— Dar nu te dai la mine, nu? întreb.

— O! Doamne, nu! Ridică mâna, arătându-mi una dintre verighetele

acelea late pe inelar. Căsătorit. Fericit. Monogam.

— Mișto, zic, pentru că este singurul cuvânt în engleză pe care mi-l amintesc în clipa asta.

Ceea ce înseamnă ceva, având în vedere că nu vorbesc altă limbă.

— Dap! zice. Oricum... ne mai vedem.

Și pe urmă Jason Stanley pleacă, la fel de brusc cum a apărut. Până

ajung la bar, deja plâng (evident). Când sare Rachel de la masa noastră, pare șocată să mă vadă.

— Ești OK, scumpo?

— O să-mi dau demisia, spun printre lacrimi.

— Bi... ne...

— Adică – îmi trag nasul și îmi șterg ochii – nu acum, ca în filme. Nu o să intru în biroul Swapnei și s-o anunț că plec și pe urmă să ies hotărâtă

din birou într-o rochie roșie strâmtă, cu părul pe spate sau ceva de genul ăsta.

— Asta-i bine. Portocaliul îți vine mai bine la ten.

— Oricum, trebuie să-mi găsesc altă slujbă înainte să plec, zic. Dar cred că tocmai m-am prins de ce sunt așa nefericită.

CAPITOLUL 35

Vara asta

— Dacă vrei, vin cu tine, spune Rachel. Vorbesc serios. Cumpăr bilet în drum spre aeroport și vin cu tine.

În timp ce-mi spune asta, arată de zici că țin în mână o cobra gigantică din colții căreia picură sânge de om.

— Știu. O strâng de mână. Dar cine o să ne țină la curent cu tot ce se petrece la New York?

— O, slavă Domnului, spune răsuflând ușurată. Mă temeam că o să

accepți pe loc.

Mă ia în brațe, mă pupă pe obraji și mă bagă în taxi. Părinții vin amândoi să mă ia de la aeroportul din Cincinnati. Poartă tricouri identice cu „I love New York”.

— Ne-am gândit să te simți ca acasă! zice mama, râzând așa tare la propria glumă, că practic plânge.

Cred că este prima oară când ea sau tata văd New Yorkul ca fiind casa mea, ceea ce, pe de o parte mă face fericită, pe de alta, tristă.

— Deja mă simt acasă aici, îi spun și își pune dramatic mâna pe inimă chiuind de emoție.

— Apropo, zice, în timp ce ne facem drum prin parcare, am făcut castane de ciocolată.

— Asta pentru cină, și la micul dejun? întreb. Chicotește. Pe planeta asta, nimeni nu mă consideră așa amuzantă cum mă crede mama. Ca și cum i-ai lua bomboana unui copil. Sau i-ai da bomboana unui copil.

— Ia zi, amice, spune tata când intrăm în mașină. Cărui fapt datorăm această onoare? Nu-i nici măcar sărbătoare legală!

— Îmi era dor de voi, zic, și de Alex.

— Fir-ar să fie, mormăie tata, semnalizând. Acum o să mă faci și pe mine să plâng.

Întâi mergem acasă ca să mă schimb după drumul cu avionul, să-mi țin singură un discurs de încurajare și să aștept cu răbdare. Școala se termină abia la două și jumătate.

Până atunci, stăm toți trei pe prispă și bem limonadă. Mama și tata vorbesc pe rând despre planurile pe care le au cu grădina pentru anul viitor. Ce roade vor da toate. Ce alte flori și copaci vor planta. Faptul că

mama încearcă să organizeze lucrurile din casă, dar a izbutit numai să

scape de trei cutii de pantofi până acum.

— Progresul tot progres este, zice tata, întinzându-se să îi maseze umărul cu afecțiune. Ți-am zis de gard, amice? Noul nostru vecin e un bârfitor și am decis că avem nevoie de gard.

— Trece mereu să-mi povestească ce face lumea în fundătura asta și n-are nimic bun de spus! exclamă mama. Sunt sigură că aceleași lucruri le spune și despre noi.

— Ei, nu prea cred, zic. Minciunile tale ar fi mult mai colorate.

Asta o încântă pe mama, evident: copiii și bomboanele.