— Crezi că poți face asta?

— Normal, Alex, răspund. Avem ditamai trecutul, nu doar o seară

de beție.

— Bine. Încuviințează. Bine. După o secundă de tăcere, adaugă: Ar trebui să mă culc. Se mai uită o clipă la mine și murmură: Noapte bună.

Și iese pe ușă.

Câteva minute de fâțâit disperat și mă târăsc în pat, unde, de câte ori dau să ațipesc, revăd toată întâmplarea în minte: bucuria chinuitoare de a-l săruta și umilința mult mai chinuitoare a discuției.

Dimineață, când mă trezesc, am o clipă binecuvântată când îmi zic că am visat totul. Pe urmă ajung pe bâjbâite la oglinda din baie și văd o mușcătură în toată regula pe gât și încep să-mi reamintesc totul.

Hotărăsc să nu aduc vorba când îl văd. Tot ce pot face este să mă

prefac că am uitat într-adevăr ce s-a întâmplat. Să dovedesc că nu am nimic și că nu s-a schimbat nimic între noi.

Când ajungem la aeroport – eu, Alex și Bernard – și acesta din urmă

se duce la baie, profităm de primul minut fără el.

Alex tușește.

— Îmi pare rău pentru seara trecută. Știu că eu am început și – nu ar fi trebuit să fie așa.

— Pe bune, zic. Nu-i mare lucru.

— Știu că încă suferi după Trey, murmură, uitându-se în altă parte.

Nu ar fi trebuit să...

Oare ar fi mai bine sau mai rău dacă aș recunoaște că numai la Trey nu m-am gândit în ultimele săptămâni înainte de vacanța asta? Că aseară

numai la Alex m-am gândit?

— Nu-i vina ta, îi promit. Amândoi am permis asta și nu trebuie să

aibă nici o semnificație, Alex. Suntem doi prieteni care s-au sărutat la beție.

Se uită atent la mine câteva clipe.

— Bine.

Nu pare să fie bine. Pare că ar prefera să se afle la convenția

saxofoanelor cu o sumedenie de criminali în serie. Mi se strânge inima de durere.

— Deci e în regulă? întreb, sperând să fie.

Bernard apare apoi cu o poveste despre o baie plină de hârtie igienică, dintr-un aeroport la care a fost cândva – în duminica de 8

martie, pentru cei care vor să știe data exactă –, iar eu și Alex abia ne mai privim.

Când ajung acasă, ceva mă reține să-i scriu.

„O să-mi scrie el. Și o să știu că e bine.”

După o săptămână de tăcere, îi dau un mesaj banal despre un tricou simpatic pe care-l văd la metrou și îmi răspunde doar cu un „ha”. Două

săptămâni mai târziu, când întreb Ce faci? răspunde doar: Scuze. Am fost foarte ocupat. Tu ești OK?

Evident, răspund.

Alex are mereu ceva de făcut. Eu am mereu ceva de făcut și cu asta, basta!

Am știut dintotdeauna că există un motiv pentru care ne impunem limite. Ne-am lăsat pradă libidoului, iar acum nu poate nici să se uite la mine, nici să-mi scrie un mesaj.

Zece ani de prietenie s-au dus pe apa sâmbetei, doar ca să aflu eu ce gust are Alex Nilsen.

CAPITOLUL 34

Vara asta

Mă gândesc întruna la primul sărut. Nu la primul nostru sărut pe balconul lui Nikolai, ci la cel de acum doi ani, din Croația. În tot acest timp, amintirea avea altă imagine în mintea mea, dar acum arată cu totul altfel.

Crezusem că regretă ce s-a întâmplat. Acum înțeleg că regreta felul în care s-a întâmplat. Un capriciu la beție, când nu era sigur de intențiile mele. Când eu nu eram sigură de intențiile mele. Îi fusese teamă că nu avea nici o însemnătate și pe urmă am și pretins că nu are.

În tot acest timp am crezut că el mă respinsese. Și crezusem că îl menajasem, că îi menajasem sentimentele. Mă durea să mă gândesc că îl rănisem și, mai grav, poate avea dreptate. Pentru că și dacă sărutul acela nu însemnase nimic pentru mine, nici nu chibzuisem. Nici prima dată și nici de data asta. Nu cum o făcuse Alex.

— Poppy? zice Swapna, apărând la biroul meu. Ai o clipă?

Sunt la birou și mă uit de mai bine de patruzeci și cinci de minute la un website de turism în Siberia. Perfect pentru un exil autoimpus la nevoie. Minimizez fereastra.

— Aăă, sigur.

Swapna se uită peste umăr să vadă cine mai este azi parcat la birou.

— De fapt, ai chef de o plimbare?

M-am întors de două săptămâni din Palm Springs și practic este prea devreme să vină toamna, dar New Yorkul are azi parte de o astfel de zi.

Swapna își ia trenciul Burberry, eu pe al meu cu model spic și pornim spre cafeneaua din colț.

— Așa, zice. Am observat fără să vreau că pari puțin cam deznădăjduită.

— Ah...

Credeam că maschez bine ce simt. În primul rând, fac cam patru ore de sport seara, așa că dorm ca un prunc, mă trezesc extenuată și mă