— Îhî, murmur. Tu?
Îmi strânge șoldul și încuviințează.
— Da, zice și nu ne mai clintim deloc.
Nu știm cât stăm așa, dar în cele din urmă, medicamentele își fac efectul și senzațiile se estompează, așa că adorm odată cu sistemul meu nervos în stare de alertă, ca atunci când mă trezesc, să-l găsesc de cealaltă
parte a patului.
— O voiai pe mama ta, îmi spune.
— Mi-e dor de ea când sunt bolnavă.
Încuviințează și îmi dă părul după ureche.
— Uneori și mie.
— Îmi povestești despre ea? îl rog.
Se foiește și se ridică mai sus, sprijinit de tăblia patului.
— Ce vrei să știi?
— Orice, șoptesc. La ce te gândești când o ai în minte?
— Păi, aveam numai șase ani când a murit, zice, mângâindu-mi părul din nou. Nu insist să continue, o face singur nu după mult timp. Ne cânta când ne învelea la culcare. Și mi se părea că avea voce frumoasă.
Adică le spuneam colegilor de clasă că este cântăreață. Sau că asta ar fi fost dacă nu era mamă casnică. Și știi...
Își ține mâna nemișcată în părul meu. Tata nu putea vorbi despre ea.
Deloc. Adică încă nu poate fără să izbucnească în plâns. așa că nici eu nu vorbeam cu frații mei despre ea când eram mici. Și pe la paisprezece-cincisprezece ani, m-am dus acasă la bunica Betty să-i curăț
burlanele și să-i tund iarba și se uita la niște filmulețe vechi cu mama. Mă
uit la chipul lui, la felul în care își mișcă buzele pline și i se reflectă în ochi lumina străzii care pătrunde pe fereastră de zici că strălucește din interior. Acasă nu făceam asta niciodată, continuă. Nici nu-mi amintesc vocea ei. Dar ne-am uitat la filmul ăsta în care mă ținea în brațe, bebeluș
fiind. Cânta o melodie veche a lui Amy Grant. Se uită la mine și zâmbetul i se adâncește în colțul gurii. Și avea o voce oribilă.
— Cât de oribilă? întreb.
— Destul cât să o oprească Betty ca să nu facă infarct de râs, zice. Și se vedea că mama știa că e afonă. Adică o auzeai pe Betty râzând în timp ce filma, iar mama se tot uita peste umăr rânjind, dar tot cânta. La asta mă gândesc mult.
— Pare genul meu de femeie, spun.
— Mare parte din viață a fost un fel de baubau pentru mine, știi?
Pentru că cel mai mult era cea din pricina căreia tata era o epavă după ce a pierdut-o. Cât de speriat o fi fost să ne crească singur? Încuviințez. E
normal. De multe ori, când mă gândesc la ea, parcă... Se oprește.
Reprezintă mai mult o pildă decât o persoană. Dar când mă gândesc la acel film, mă gândesc de ce a iubit-o tata așa mult. Și mă simt mai bine. Să
o văd ca om.
Nu zicem nimic o vreme. Mă întind și îl iau de mână.
— Cred că era uluitoare, spun, dacă a născut pe cineva ca tine.
Mă strânge de mână, dar nu zice nimic și în cele din urmă adorm.
Nu prea îmi amintesc următoarele două zile, după care încep să mă
fac bine. Nu de tot, dar sunt mai dezmeticită, gândesc mai bine și mai limpede.
Nu ne mai ținem atât de mult în brațe, doar ne uităm din pat la desene animate vechi, stăm pe scara de incendiu dimineața la micul dejun, iau pastile când sună alarma pe telefonul lui Alex, bem ceai seara pe canapea și ascultăm un playlist de „muzică folk norvegiană
tradițională”.
Trec patru zile. Apoi cinci. Și când sunt destul de întremată cât să
pot teoretic pleca din țară, este prea târziu și nu mai vorbim despre asta.
Nici nu ne mai atingem, mai puțin când ne atingem uneori brațele sau picioarele sau se întinde compulsiv peste masă ca să nu vărs pe mine.
Noaptea însă, când Alex stă pe cealaltă parte a patului, stau trează cu orele și îl ascult cum respiră neregulat, cu senzația că suntem doi magneți disperați să se atingă.
În sinea mea, știu că nu-i o idee bună. Febra mi-a diminuat puterea de apărare, până și lui, dar până la urmă, eu și Alex nu suntem făcuți unul pentru altul. O fi dragoste, atracție și un trecut, dar asta nu înseamnă decât că avem mai multe de pierdut dacă încercăm să ducem prietenia undeva unde nu este cazul.
