Murmură gâtuit, forțat. Nu pot fi o pauză de la viața ta reală și nu vreau să fiu ceea ce te oprește să obții ce vrei.

Îmi rămâne numele lui în gât. Se apleacă ușor, își lipește fruntea de a mea și închid ochii. Când îi deschid, merge deja spre puntea avionului fără să se uite în urmă.

Inspir adânc, îmi iau lucrurile și mă duc spre poartă. Când mă așez în sala de așteptare, îmi trag genunchii la piept, îmi ascund fața în ei și îmi permit în sfârșit să plâng liber. Pentru prima oară în viața mea, aeroportul mi se pare locul cel mai singuratic din lume. Toți acei oameni care se despart, se duc în direcții diferite, se intersectează cu sute de oameni fără să se conecteze vreodată.

CAPITOLUL 33

Acum două veri

Un domn în vârstă vine cu noi în Croația ca fotograf oficial la R + R .

Bernard. Vorbește tare, poartă mereu vestă, adesea stă între mine și Alex, fără să observe privirile amuzate pe care le schimbăm peste chelia lui (este mai scund ca mine, deși tot timpul ne spune că în tinerețe avea 1,67).

Împreună, mergem să vedem anticul oraș Dubrovnik, centrul vechi, cu zidurile sale înalte de piatră, străzi sinuoase și, mai departe, plajele stâncoase și impecabila apă turcoaz a Adriaticii.

Ceilalți fotografi cu care am călătorit erau destul de independenți, însă Bernard a rămas recent văduv și nu este obișnuit să fie singur. Este un tip de treabă, dar mult prea social și vorbăreț și, cât stăm prin oraș, văd cum îl epuizează pe Alex, până când îi răspunde monosilabic la toate întrebările. Bernard nu remarcă. De obicei, întrebările lui sunt simple trambuline pentru poveștile pe care vrea să le depene.

Poveștile au multe nume și date și nu se grăbește deloc când dă

fiecare detaliu în parte, uneori, repovestind de patru-cinci ori până se asigură că întâmplarea a avut loc într-o miercuri și nu, cum crezuse inițial, joi.

Din oraș, luăm un feribot aglomerat spre Korcula, o insulă puțin mai departe de coastă. R + R ne-a rezervat două camere de hotel stil apartament, cu vedere la mare. Cumva, Bernard are impresia că împarte camera cu Alex, lucru de neînțeles având în vedere că el este angajat R + R

și prin urmare ar trebui să aibă camera lui și Alex să fie oaspetele meu.

Încercăm să-i explicăm.

— A, nu mă deranjează, zice. Și apoi, am întâmplător două

dormitoare.

Este o cauză pierdută să încercăm să-l convingem că acea cameră

trebuia să fie a mea și a lui Alex, de-asta sunt două dormitoare și sincer, cred că amândurora ne este prea milă de Bernard ca să insistăm.

Apartamentele în sine sunt impecabile și moderne, totul alb, oțel inoxidabil, balcoane spre marea sclipitoare, dar pereții sunt subțiri și mă

trezesc în fiecare dimineață din pricina celor trei copilași care aleargă și țipă în apartamentul de deasupra. Mai mult, sigur se află o mortăciune în

peretele din spatele uscătorului din spălătorie și sun zilnic la recepție să

le spun, iar ei trimit un adolescent să facă ceva în privința mirosului cât sunt plecată. Sunt aproape sigură că doar deschide ferestrele și dă cu spray peste tot, pentru că aroma dulceagă de lămâie pe care o găsesc la întoarcere se duce în fiecare seară, când reapare duhoarea de hoit.

Mă aștept să fie cea mai tare vacanță de până acum, dar, și în afară

de mirosul de hoit și țipetele din zori ale copiilor, rămâne Bernard. După

Toscana, fără să vorbim despre asta, eu și Alex am făcut un pas înapoi în relația noastră. În loc să ne scriem mesaje zilnic, am început să vorbim la două săptămâni. Ar fi fost prea simplu să ne întoarcem de unde am plecat, dar nu puteam face asta, nici lui, nici lui Trey.

În schimb, mă îngrop în muncă, plec în orice excursie posibilă, uneori una după alta. La început, eu și Trey eram mai fericiți ca oricând –

aici ne-a mers bine: călare pe cai sau cămile, făcând drumeții pe vulcani și sărind de pe stânci în cascade, dar, în cele din urmă, vacanța noastră

nesfârșită a început să dea impresia de fugă, parcă eram doi jefuitori de bancă care se distrează într-o situație dificilă, cât așteaptă să-i prindă

FBI-ul.

Am început să ne certăm. El voia să se trezească devreme și eu să

dorm până târziu. Eu mergeam prea încet și el râdea prea tare. Mă irita că

flirta cu chelnărițele noastre și el nu suporta că trebuia să intru pe fiecare culoar din fiecare magazin identic pe lângă care treceam.

Mai aveam o săptămână din excursia în Noua Zeelandă, când ne-am dat seama că se răsuflase.

— Nu ne mai distrăm, a zis Trey.

Am început să râd de ușurare. Ne-am despărțit prieteni. Nu am plâns. Ultimele șase luni fuseseră o lentă despletire a vieților noastre.

Despărțirea a fost ruperea ultimei ițe în care se mai ținea relația noastră.

Când i-am scris lui Alex, a zis: Ce s-a întâmplat? Ești bine?

Îți explic mai ușor față în față, i-am răspuns, încântată.

Ai dreptate.

Câteva săptămâni mai târziu, tot într-un mesaj, mi-a spus că s-a despărțit din nou de Sarah.

La asta nu mă gândisem. Se mutaseră împreună la Linfield după ce și-a dat el doctoratul, ba chiar lucrau la aceeași școală – un miracol atât de profund, încât părea că universul își dădea consimțământul asupra

relației lor – și, din tot ce-mi spusese Alex, le mergea mai bine ca niciodată. Erau mai fericiți. Le venea perfect firesc. Mai puțin dacă-mi ascundea lucrurile private, ceea ce ar fi perfect de înțeles.

Vrei să vorbim? am întrebat, simțindu-mă din nou îngrozită și plină

de adrenalină.

Cum ziceai și tu, mai bine îți explic față în față, mi-a răspuns.

Așteptam de două luni și jumătate să avem discuția aia. Mi-era foarte dor de Alex și, în sfârșit, puteam vorbi liber, nu aveam motive să

ne abținem, să ne mișcăm tiptil unul pe lângă celălalt și să încercăm să nu ne atingem.

Mai puțin Bernard.

La apus, vine cu noi cu caiacul, apoi la podgoriile condensate mai departe de coastă. Ni se alătură la cină în fiecare seară. Sugerează să stăm apoi la un pahar. Nu obosește niciodată. „Bernard”, șoptește Alex într-o seară, „s-ar putea să fie Dumnezeu”, de am pufnit în paharul cu vin alb.

— Ai alergie? întreabă Bernard. Îți dau batista mea.