Dansul se termină.

Nu mult după aceea, se aprind artificii într-un tunel lung de oameni care îi iubesc pe David și pe Tham, iar ei aleargă îndrăgostiți, cu chipurile într-o lumină caldă, ca apoi, asemenea unui om care adoarme, să se

termine seara.

Eu și Alex ne luăm la revedere, destul de destinși după o noapte de băut și dansat ca să strângem în brațe zeci de oameni care, cu câteva ore în urmă, erau complet străini. Mergem spre casă în liniște cu mașina și când ajungem, Alex nu face duș, nici nu se dezbracă. Ne băgăm în pat și ne ținem în brațe până adormim.

Dimineață, mă simt mai bine.

În primul rând, am uitat amândoi să ne punem alarma și ne-am trezit atât de târziu că nici alarma internă a lui Alex nu ne trezește la timp ca să mai lenevim la hotel. Suntem în întârziere din clipa în care facem ochi și nu putem decât să ne aruncăm hainele în valize, să ne uităm sub pat dacă am uitat vreo șosetă, un sutien sau mai știu eu ce.

— Trebuie să ducem mașina înapoi! își dă seama Alex, în timp ce trage fermoarul bagajului.

— Acum! zic. Dacă dau de proprietară, poate o lăsăm la aeroport și îi mai dăm cincizeci de dolari sau ceva.

Dar nu dau de ea și în schimb urlăm pe șosea, ținându-ne pumnii să

ajungem la timp la aeroport.

— Acum regret că nu am făcut duș, zice Alex în timp ce deschide geamul și își trece mâna prin părul murdar.

— Duș? Ațipeam când mi-a venit să fac pipi, dar am zis că mă țin până dimineața.

Alex se uită peste umăr.

— Sigur ai lăsat vreun pahar gol pe-aici săptămâna asta dacă devine urgent.

— Urât! zic, dar are dreptate. E unul la picioarele mele și altul în suportul din spate. Să sperăm că nu e cazul. Nu am cea mai precisă țintă.

Râde, dar crispat.

— Nu așa îmi imaginam că o să decurgă ziua asta.

— Nici eu. Dar na, toată vacanța a fost surprinzătoare.

Zâmbește atunci, îmi strânge mâna pe schimbător și mi-o duce la gură câteva secunde mai târziu, unde o ține fără să o sărute.

— Ce, sunt transpirată? întreb.

Scutură din cap.

— Vreau doar să-mi amintesc senzația.

— Ce drăguț, Alex, în nici un caz ceva ce ar spune un criminal în

serie, îi zic.

Deviez, dar nu știu ce să fac. Goana împreună spre aeroport. Un rămas-bun pe fugă, la poartă – ori poate despărțit și fugit în direcții opuse. Este întocmai antiteza oricărei comedii romantice care-mi place și, dacă mă gândesc la asta, o să fac un atac de panică în toată regula.

Printr-un miracol și multă viteză (si da, mituit un șofer de Uber să

treacă de câteva ori pe galben după ce lăsăm mașina), ajungem la aeroport și facem check-in. Avionul meu pleacă cu cincisprezece minute după al lui Alex, așa că mergem întâi spre poarta lui, cu un mic ocol să

luăm niște batoane de cereale și ultimul număr din R + R de la librăria terminalului.

Ajungem la poarta lui exact când începe îmbarcarea, dar avem câteva minute până cheamă grupul lui, așa că gâfâim transpirați, ne dor umerii de la bagaje și mă doare glezna pentru că m-am lovit din greșeală

de valiza mea dură ca oțelul la fiecare pas.

— De ce este așa cald în aeroporturi? întreabă Alex.

— Te pregătești să faci o glumă?

— Nu, chiar vreau să știu.

— Prin comparație cu apartamentul lui Nikolai, aici este ger, Alex.

Zâmbește încordat. Nici unul din noi nu face bine față.

— Așa.

— Așa.

— Cum crezi că o să-i placă articolul ăsta Swapnei? Grădini care se închid în toiul zilei și un carusel atât de încins, încât devine periculos?

— Ah. Da. Tușesc. Mi-e mai puțin jenă că l-am mințit pe Alex în legătură cu vacanța asta decât de faptul că am uitat să-i spun până acum și trebuie să folosesc puținele și prețioasele momente rămase ca să-i explic. Practic, este posibil ca R + R să nu fi aprobat vacanța asta.

Ridică din sprânceană.

— Posibil?

— Ori poate a respins-o.

— Cum? Pe bune? Atunci de ce plătesc pentru...? Tace când îmi citește răspunsul în ochi. Poppy. Nu ar fi trebuit să faci asta. Sau ar fi trebuit să-mi spui.

— Ai fi venit dacă ai fi știut că plătesc eu tot?

— Evident că nu, răspunde.

— Exact. Și trebuia să vorbesc cu tine. Adică, e clar că trebuia să

vorbim.

— Ai fi putut să mă suni, protestează rațional. Ne trimiteam din nou mesaje... Încercam... nu știu, să remediem situația.

— Știu, zic. Dar nu era așa simplu. Îmi era greu la muncă, eram debusolată, pierdută, plictisită și... nici nu știu ce vreau mai departe în viață, și pe urmă am vorbit cu Rachel, care mi-a atras atenția că am... tot ce vreau din punct de vedere profesional și poate trebuie doar să vreau altceva și pe urmă mi-am amintit când am fost ultima oară fericită si...

— Ce tot zici acolo? Alex clatină din cap. Rachel ți-a zis să mă