— Întotdeauna te vreau, Alex, șoptesc. Întotdeauna.
În lumina slabă, parcă îi scapără ochii și gura i se relaxează. Când se apleacă să-și lipească fruntea de a mea, îmi simt tot corpul, ca și cum dorința mă apasă din toate părțile asemenea unei pături grele, în vreme ce își plimbă mâinile pe pielea mea, tandru ca lumina soarelui. Nasul îi alunecă lângă al meu, lângă gurile noastre care se întind nesigure, pulsând.
Clipa poate trece încă plauzibil, există o șansă să treacă fără să
ducem gestul vreodată la bun sfârșit. Totuși, în timp ce-i ascult respirația neregulată, simt cum stă să mă absoarbă, cu buzele întredeschise, se apropie, ezită, pierd din vedere orice rațiune aveam ca să opresc totul.
Ca magneții încercăm să ne atragem în timp ce păstrăm precauți distanța între noi. Îmi atinge obrazul cu mâna, ridicându-mi fața blând până ni se ating nasurile, testând distanța dintre noi, gurile deschise gustând aerul dintre noi.
Fiecare suflare i-o simt în șoaptă pe buza de jos. Fiecare inhalație tremurată a mea îl aduce mai aproape. „Nu așa trebuia să fie”, îmi spun ca prin ceață.
Și atunci, mai tare: „Exact așa trebuia să fie”.
„Exact așa trebuie să fie.”
„Exact așa este.”
CAPITOLUL 25
Acum patru veri
Anul ăsta va fi altfel. Lucrez de șase luni la Rest + Relaxation. În acest timp, am fost la:
Marrakech și Casablanca.
Martinborough și Queenstown.
Santiago de Chile și Insula Paștelui.
Ca să nu mai zic de toate orașele din Statele Unite în care m-au trimis.
Vacanțele astea nu seamănă deloc cu cele pe care le făceam cu Alex, dar poate am bagatelizat acest aspect când am propus să combinăm vacanța noastră de vară cu munca, pentru că vreau să-i văd reacția când ajungem în prima stațiune zdrăngănind trolerele T.J. Maxx și suntem întâmpinați cu șampanie.
Patru zile în Suedia. Patru în Norvegia.
Nu tocmai ger, dar frig cel puțin și, pentru că am căutat-o pe cumnata emigrantă a Litei, Instructoarea de Rafting, îmi trimite săptămânal sugestii de distracții în Oslo. Spre deosebire de Lita, Dani are memorie de elefant: pare să-și amintească fiecare super restaurant în care a mâncat și știe exact ce să ne spună să comandăm. Într-un e-mail, clasifică diversele fiorduri după o serie de criterii (frumusețe, aglomerație, mărime, regiune mai mult sau mai puțin de interes, frumusețea drumului cu mașina în locurile mai mult sau mai puțin confortabile).
Când mi-a dat Lita adresa ei de e-mail, mă așteptam să primesc o listă cu un anume parc național și poate câteva baruri. Și Dani chiar a făcut asta – în primul email. Numai că nu se mai oprea când își amintea de altceva ce „musai să nu plecăm fără să vedem!”
Folosește multe semne de exclamare si, cu toate că în mod normal știu că oamenii fac asta ca să pară prietenoși și nicidecum mânioși, fiecare propoziție a ei pare un ordin.
— Trebuie să beți aquavit!
— Să-l beți la temperatura camerei, poate și cu o bere!
— Să-l beți la temperatura camerei în drum spre Viking Ship Museum! NU-L RATAȚI!
Fiecare nou e-mail își lasă semnul de exclamare în mintea mea și mi-ar fi frică s-o cunosc pe Dani, dacă nu ar încheia fiecare e-mail cu xoxo, ceea ce-mi place așa mult, că sunt sigură că o s-o îndrăgim. Ori o s-o îndrăgesc eu și Alex va fi îngrozit de ea.
Oricum ar fi, în viața mea nu am fost mai entuziasmată de vreo excursie.
În Suedia există un hotel de gheață, numit (dintr-un motiv misterios) Icehotel. Este genul de loc pe care noi doi nu ni l-am fi permis în veci, și toată dimineața, până la ședința cu Swapna, am transpirat ca naiba la birou – nu o transpirație firească, ci una de anxietate, care duhnește oribil. Nu-i ca și cum Alex n-ar fi acceptat încă o vacanță la plajă, dar de când am descoperit Icehotel, am știut că va fi surpriza perfectă pentru el.
Propun articolul ca „Răcorire de vară” și ochii Swapnei se luminează
aprobator.
— Inspirat, zice.
Și văd câțiva dintre ceilalți jurnaliști mai consacrați că murmură
unul la altul. Nu sunt aici de suficient timp cât să observ că folosește acest cuvânt, dar știu cum vede noile tendințe, așa că îmi imaginez că inspirat este diametral opus cuvântului modern în mintea ei.
Este întru totul de acord. Și uite așa, am permisiunea de a cheltui mult prea mulți bani. Practic, nu-i pot cumpăra lui Alex mâncare sau bilete de avion, nici măcar intrarea la muzeul vikingilor, dar când călătorești cu R + R, ți se deschid ușile, la masa ta vin sticlele de șampanie pe care nu le-ai comandat, bucătarii trec cu ceva „din partea lor” și viața este ceva mai roz.
Mai rămâne chestiunea fotografului care ne va însoți, dar până acum toată lumea cu care am lucrat a fost plăcută, dacă nu chiar amuzantă și la fel de independentă ca mine. Ne întâlnim, plănuim ședințele foto, ne despărțim și, cu toate că nu am mai lucrat cu noul fotograf repartizat –
fiecare a fost prins în alte proiecte la birou –, Garrett, celălalt jurnalist nou, spune că fotograful Trey este super mișto și să nu-mi fac griji.
Eu și Alex ne tot dăm mesaje în săptămânile dinaintea vacanței, dar nu discutăm despre vacanță în sine. Îi spun că mă ocup de tot, că este o surpriză și chiar dacă îl stresează lipsa de control, nu se plânge. În schimb, îmi scrie despre pisoiul negru, Flannery O’Connor. Poze cu el în pantofi, dulapuri, întins peste cărțile din raft.
Seamănă cu tine, zice uneori.
Din pricina ghearelor? întreb. Sau a dinților sau a puricilor și, de fiecare dată, orice comparație fac, îmi scrie doar: un tigrișor.
Asta mă face să freamăt și mă ia cu călduri. Îmi amintesc cum îmi trăgea gluga hanoracului peste cap și rânjea la mine în răcoarea întunericului, murmurând în barbă: „Drăgălașo”.
Cu o săptămână înainte de plecare, fie răcesc îngrozitor, fie am cea mai puternică alergie de vară din câte îmi amintesc. Am mereu nasul înfundat și/sau curge, parcă am arici în gât și un gust amar. Capul stă
