săgetându-mi ochiul.
— Cum adică?
— Trebuia să fie ca pe vremuri! răspund. Să nu cheltuim prea mulți bani – și să facem față țepelor.
— Am luat destule deja, insistă Alex.
— Hotelurile sunt scumpe! exclam. Și deja trebuie să punem 200 ca să cumpărăm nenorocita aia de anvelopă!
— Știi ce mai este scump? Spitalul! O să murim dacă mai stăm aici.
— Nu așa trebuia să fie! strig, record doborât.
— Dar așa este! ripostează.
— Vreau să fie cum era!
— Nu o să mai fie niciodată așa! se răstește. Nu ne mai putem întoarce în trecut, da? Lucrurile s-au schimbat și nu putem schimba asta, așa că încetează! Încetează să mai încerci să resuscitezi forțat prietenia – nu se va întâmpla! Ne-am schimbat și trebuie să încetezi să te prefaci că nu-i așa!
Îi piere glasul, are privirea întunecată și maxilarul încleștat.
Lacrimile îmi încețoșează privirea și, în timp ce stăm în semiîntuneric, față în față fără să zicem nimic, gâfâind, simt că mi se frânge inima în două.
Un zgomot rupe liniștea. Un tunet surd, îndepărtat, după care pic-pic-pic pe înfundate.
— Auzi?
Are glasul oarecum gâtuit.
Încuviințez nesigură, după care următorul tunet ne cutremură. Ochii noștri se găsesc, mari și disperați. Alergăm la marginea balconului.
— Mama naibii!
Îmi arunc brațele în aer să prind ploaia. Încep să râd. Vine și Alex.
— Ia.
Apucă resturile foliei de plastic și le sfâșie. Iau foarfeca de pe măsuță
și tăiem restul foliei, aruncând-o peste umăr, iar ploaia cade nestingherită, până când scăpăm de tot de ea. Stăm cu fețele în sus și lăsăm ploaia să cadă peste noi. Izbucnesc din nou în râs și, când mă uit la Alex, mă privește, zâmbind cu toată gura două clipe înainte să devină
îngrijorat.
— Îmi pare rău, zice, cu vocea înăbușită de ploaie. Voiam doar...
— Știu ce voiai să spui. Ai avut dreptate. Nu ne putem întoarce în trecut.
Își tatonează buza inferioară cu dinții.
— Adică... ai vrea, cu adevărat?
— Vreau doar... ridic din umeri.
„Pe tine.”
„Pe tine.”
„Pe tine.”
„Pe tine. Spune-o.”
Clatin din cap.
— Nu vreau să te mai pierd încă o dată.
Alex se întinde spre mine, eu spre el și îl las să mă prindă de șolduri și să mă aducă spre el. Mă lipesc de tricoul lui ud în timp ce mă cuprinde în brațe și mă ridică aproape de el. Mă ridic pe vârfuri și mă ține așa, cu fața îngropată în gâtul meu, în tricoul meu gigantic leoarcă. Îl cuprind de mijloc și tremur, în timp ce îi lunecă mâinile pe spatele meu, până la nodul costumului de baie, legat pe sub tricou.
Chiar și după o zi întreagă, miroase atât de bine și îmi place la nebunie să-l simt lipit de mine, să-l ating. Cu tot cu ușurarea intensă pe care o simt în ploaia deșertică, încep să amețesc, mi se învârte capul și mă
simt dezinhibată. Mâinile mele urcă pe gâtul lui până în păr, iar el se trage înapoi destul cât să mă privească în ochi, dar nici unul nu-i dă
drumul celuilalt și tot stresul și grijile i s-au estompat pe frunte, ca și din corpul meu, ca un abur.
— Nu o să mă pierzi, spune încet în zgomotul ploii. Atât cât mă vrei, mă vei avea.
Înghit în sec, dar tot mi se pune un nod în gât. Încerc să absorb cuvintele. Ar fi o greșeală să le dau glas, nu? Ne spunem totul, dar sunt lucruri ce nu pot fi luate înapoi, cum sunt și lucruri care nu pot fi date înapoi.
Ridică mâna să-mi dea după ureche bucla udă din ochi. Nodul din gât pare să se ducă și adevărul iese din mine ca o răsuflare pe care o țin de-o veșnicie în mine.
