— Asta vreau să spun. David se uită spre jucătorii de Trivia de la masă, la ceilalți trei concurenți care dau pe gât shoturi de ceva de culoarea caramelului și la Alex care bea victorios dintr-un pahar cu apă.

Acum este ca un părinte căruia i-au plecat copiii de-acasă.

Gura i se strâmbă, exact ca a fratelui său, de-mi vine pe moment să-l sărut să treacă. Când mă gândesc la ce spune David, mă doare și mai tare, undeva în cutia toracică mi se formează un soi de gâlmă mică și roșie.

— Crezi că așa se simte?

— La cum ne-a crescut? Canalizându-și toată energia emoțională ca să se asigure că suntem bine toți trei? Ducând-o pe Betty la doctor, făcându-ne naibii pachetele de școală și ridicându-l pe tata din pat când avea acele episoade și pe urmă, dintr-odată, am plecat toți, ne-am căsătorit, am început să facem copii, pe când el a rămas să se asigure că

tata e bine? David se uită la mine extrem de serios. Nu. Alex nu ar gândi

așa, dar cred că se simte singur. Adică... am crezut cu toții că se va căsători cu Sarah și pe urmă...

— Da.

Îmi scot picioarele din piscină și mă așez turcește.

— Avea inelul și tot, continuă David, moment în care mi se pune un gol în stomac. Trebuia s-o ceară și pe urmă – ea a dispărut și... Îi piere glasul când îmi vede privirea. Nu mă înțelege greșit, Poppy. Își așază

mâna pe a mea. Întotdeauna am crezut că sunteți făcuți unul pentru altul.

Dar Sarah era minunată și se iubeau, și... vreau să fie fericit. Vreau să

nu-și mai facă griji pentru alții și să aibă ceva al lui, știi?

— Da.

Abia îngaim. Transpir, dar în sine m-am răcit toată, pentru că nu mă

gândesc decât că urma să se însoare cu ea.

Spusese ea în Toscana și, după câteva săptămâni am dat uitării remarca, dar acum nu pot să nu văd în altă lumină tot ce s-a petrecut în acea vacanță.

S-a întâmplat acum trei ani, dar îmi amintesc de parcă a fost ieri: eu și Alex pe terasă, cu câteva minute înainte să răsară soarele, eu cu brațele încrucișate strâns la piept, mușcându-mi unghiile. Testele de sarcină

aliniate pe zidul de piatră și ceasul lui Alex care ne anunța că a venit momentul să aflăm ce ne rezervă viitorul.

Cum a cedat când mi-am revenit eu, a plecat capul și a plâns pe umărul meu.

„Nu pot să-ți mai fac asta”, spusesem. „Să am nevoie de tine.”

Mi-a spus atunci că și el are nevoie de mine, dar cu Trey și Sarah acolo, bula care părea să ne învăluie de fiecare dată, să ne separe de lume, se spărsese și îmi fusese extrem de rușine că îl voiam atât de mult și îmi dădeam seama că și el pe mine.

„Trey pare super tip”, spusese și era ca și cum ar fi spus „Trebuie să

încetăm”. Dacă spunea asta, ar fi însemnat că ne recunoșteam vina. Și dacă nu ne-am fi sărutat niciodată, nu am spus-o verde în față, tot păstram un mare loc în inimă doar pentru celălalt.

Alex voise să se însoare cu Sarah și acum știu că din pricina mea nu a făcut-o. Se despărțise de el a doua oară după Toscana și chiar dacă nu a știut niciodată ce anume se petrecuse, eram sigură că îl marcase și că între ei se schimbaseră lucrurile în rău.

Dacă aș fi rămas însărcinată, dacă aș fi decis să păstrez copilul, știu fără urmă de îndoială că Alex ar fi rămas cu mine și ar fi renunțat la orice doar ca să mă ajute.

Sarah, ca întotdeauna, ar fi fost nevoită să facă față prezenței mele sau să își vadă de viață. Nu pot să nu mă întreb dacă eu am împins-o să ia decizia. Dacă prietenia noastră l-a costat femeia cu care a vrut să se căsătorească. Îmi vine să vărs, rușinată din pricina asta. Mă simt vinovată

că am ignorat sentimente mult mai complexe pentru el, doar ca să-mi justific prezența în viața lui.

Una este când au nevoie de el frații gălăgioși ai iubitului tău sau tatăl văduv, dar eu eram o oarecare și el a pus nevoile mele mai presus de dorințele și fericirea lui. Iar săptămâna asta, mă avântasem cu tot egoismul meu în povestea asta, pentru că așa îmi venea cu el. Să cer ce vreau, să-l las să-mi ofere chiar dacă nu era neapărat cel mai bun lucru pentru el. Nu mai sunt buimacă, nici entuziasmată, nici nimic, ci mi s-a făcut greață.

David îmi pune mâna pe umăr și îmi zâmbește, trezindu-mă din caleidoscopul de sentimente complexe, dureroase, în care mă învârt.

— Mă bucur că acum te are pe tine.

Da, șoptesc, însă un glas malefic îmi spune din interior: „Nu, tu îl ai pe el”.

CAPITOLUL 31

Vara asta

În timp ce caut cheia de la hotel în poșetă, Alex se apleacă spre mine și îi simt mâinile grele pe talie, buzele moi pe gât și m-aș descătușa dacă

nu mi-ar zbârnâi mintea și nu aș simți necontenit ba vinovăția, ba panica zvâcnindu-mi în stomac.

Bag cardul, deschid ușa și Alex îmi dă drumul, intrând în cameră

după mine. Mă duc direct la chiuvetă, îmi scot cerceii imenși de plastic și îi pun pe blat. Alex rămâne nemișcat și neliniștit în cadrul ușii.

— Ce am făcut? întreabă.

Clatin din cap, iau un disc de vată și sticluța albastră cu demachiant de ochi. Știu că trebuie să spun ceva, dar nu vreau să plâng, pentru că

dacă plâng, ar fi ca și cum totul se reduce la mine și aș transmite mesajul greșit. Alex se va da peste cap să mă simt eu în siguranță, când de fapt am nevoie să fie sincer. Îmi trec discul peste ochi, întinzând conturul negru de ochi până arăt ca Charlize Theron în Mad Max: Drumul furiei, cu față mânjită cu praf de pușcă, la fel ca la război.

— Poppy, spune Alex. Spune-mi ce am făcut.

Mă răsucesc spre el și nici măcar nu zâmbește văzându-mă mânjită.

Atât de îngrijorat este și mă urăsc că îl fac să se simtă așa.

— Nu ai făcut nimic, spun. Ești perfect.

Îmi arată acum două expresii, atât mirat, cât și jignit.

— Nu sunt perfect.

Trebuie s-o fac repede, s-o smulg ca pe un plasture.

— Urma să o ceri în căsătorie pe Sarah? Sunt motivul pentru care nu ești căsătorit, și nu ai copii, și tot ce mai voiai. Se uită la mine încordat, cu ochii înnourați și întunecați. Spune-mi, îl implor, dar se uită la mine și tăcerea îmi accentuează și mai tare zbârnâitul din cap.

În cele din urmă, scutură din cap.