— ...Poftim?
— La New Orleans, mergeam și îmi tot arătai ferestre. Credeam că-ți plac chestiile astea.
— Îti arătam ferestre?
Îmi arunc brațele în lături.
— Nu știu! Pur și simplu... Îți plăcea naibii să te uiți la clădiri!
Râde obosit.
— Te cred, spune. Poate îmi place arhitectura. Nu știu. Dar sunt...
foarte obosit și mi-e cald.
Dau să scot telefonul din geantă. Nici un mesaj de la Nikolai. Nu ne putem întoarce la apartament.
— Ce zici de muzeul aerului?
Când ridic ochii, se uită atent la mine, cu capul înclinat și ochii încă
mijiți. Își trece mâna nefericit prin păr și își întoarce ochii o clipă, după
care își pune mâna în șold.
— Poppy, e 7 seara. Nu cred că mai este deschis.
Suspin dezamăgită.
— Ai dreptate.
Mă duc la portiera din dreapta și mă prăvălesc învinsă pe scaun, în timp ce Alex pornește motorul. După 25 de kilometri facem pană.
— Aoleu, mormăi, în timp ce Alex trage pe dreapta.
— Probabil avem roată de rezervă, zice.
— Și știi tu s-o schimbi?
— Da. Știu s-o schimb.
— Domnul Proprietar, zic, încercând un ton jucăuș.
Se pare că și eu sunt foarte morocănoasă, lucru care se simte în ton.
Alex mă ignoră și coboară din mașină.
— Ai nevoie de ajutor? întreb.
— Cred că să am nevoie să-mi ții lumina, zice. Se întunecă.
Îl urmez în spatele mașinii. Deschide portbagajul, mută niște covorașe și înjură.
— N-avem roată.
— Mașina asta aspiră să ne distrugă viața, zic, și trag un șut mașinii.
Fir-ar să fie, trebuie să-i cumpăr fetei ăstei roată de rezervă, nu?
Alex oftează și își masează puntea nasului.
— Împărțim costul.
— Nu, nu asta voiam... să spun.
— Știu, zice Alex iritat. Dar nu te las să plătești tu.
— Și ce facem?
— Chemăm o remorcă. Mergem cu Uberul acasă și vedem mâine care-i treaba.
Și asta facem. Chemăm o remorcă. Stăm tăcuți pe hayon până vin.
Mergem la service în fața remorcii cu un bărbat pe nume Stan, care are pe fiecare braț un tatuaj cu o femeie. Semnăm niște hârtii, chemăm un Uber.
Așteptăm Uberul afară.
Intrăm în mașină cu o doamnă pe nume Marla, și Alex șoptește în barbă:
