— Futu-i, icnesc într-un val de durere.
— Strânge-mă de mână dacă ai nevoie, îmi spune și o fac, cât de tare pot.
În palma lui gigantică, masculină, a mea pare micuță, cu încheieturile noduroase și proeminente. Mă lasă durerea cât să intervină
mânia brusc. Îmi șiroiesc lacrimile când întreb:
— Am mâini de loris?
— Ce? Alex este evident nelămurit și expresia de îngrijorare i se estompează. Râde până tușește. Mâini de loris? repetă serios.
— Nu râde de mine! chițăi, ca un copil de opt ani.
— Îmi pare rău, zice. Nu, nu ai mâini de loris. Nu că aș sti ce este un loris.
— Un fel de lemur, spun printre lacrimi.
— Ai mâini frumoase, Poppy. Face absolut tot posibilul – poate mai mult ca oricând – să nu zâmbească, dar treptat o face oricum și izbucnesc în râs cu lacrimi. Vrei să încerci să te ridici? întreabă.
— Nu mă poți rostogoli la vale?
— Prefer să nu o fac. Posibil să fie iederă otrăvitoare pe lângă poteci.
Oftez.
— Bine, atunci.
Mă ajută să mă ridic, dar nu-mi pot ține greutatea pe piciorul drept fără să nu mă săgeteze durerea. Mă opresc din șchiopătat, încep să plâng din nou și îmi îngrop fața în mâini să-mi ascund mucii pe care nu-i pot
opri.
Alex îmi masează încet brațele câteva secunde, dar mă face să plâng și mai tare. Când oamenii sunt amabili cu mine la supărare, asta se întâmplă. Mă trage la pieptul lui și mă cuprinde cu totul.
— Trebuie să plătesc un elicopter să ne ducă jos? îngaim.
— Nu suntem atât de departe, zice.
— Nu glumesc, nu-mi pot lăsa greutatea pe el.
— Uite cum facem, spune. Te iau pe sus și te car – foarte încet – pe potecă. Probabil că va trebui să mă opresc des și să te las din cârcă, dar nu ai voie să-mi zici „Seabiscuit”22— sau să țipi „Mai iute! Mai iute!” la urechea mea.
Râd lipită de pieptul lui și încuviințez, lăsându-i lacrimi pe tricou.
— Iar dacă aflu că te-ai prefăcut doar ca să vezi dacă te car în spate la vale, o să mă supăr foarte tare.
— Pe o scară de la unu la zece, zic, lăsându-mă pe spate ca să mă uit în ochii lui.
— Cel puțin șapte, răspunde.
— Cât de bun ești!
— Vrei să zici mieros, cald și perfect, mă tachinează, făcându-se mai mare. Gata?
— Gata, confirm, iar Alex Nilsen mă ridică în brațe și mă cară
dracului la vale.
— Nu. Zău că nu aș fi fost în stare să-l inventez.
22 Cal mic de curse devenit campion
CAPITOLUL 22
Vara asta
Complet refăcuți după două sticle de apă și patruzeci de minute la magazinul de suvenire al grădinii zoologice, plin de girafe de pluș, pornim spre următoarea destinație.
Dinozaurii din Cabazon sunt exact cum sună: doi dinozauri babani pe marginea șoselei în pustietatea Californiei.
Sculptorul unui parc tematic a construit monștrii de oțel în speranța că va atrage mușterii la restaurantul lui de pe marginea drumului. După
moartea lui, proprietatea a fost vândută unui grup care a făcut muzeu creaționist și un magazin de suvenire în coada unuia dintre dinozauri.
Este genul de loc la care te oprești pentru că treci pe lângă el. Este totodată genul de loc la care te duci când nu ai drum, dar vrei să îți umpli toată ziua.
— Ce să vezi, spune Alex, când coborâm din mașină.
Un T-rex și un brontozaur, ambii plini de praf, se înalță deasupra noastră și a celor câtorva palmieri țepoși și a câtorva tufișuri răzlețe în nisip. Trecerea timpului și soarele i-au decolorat aproape de tot pe dinozauri. Par însetați, de parcă de milenii rătăcesc în soarele nemilos.
