— Mai vrea cineva vin ?

Seara următoare mâncăm pe terasă până târziu. Când intrăm să

punem înghețata la desert, îl găsesc pe Alex în bucătărie citind un e-mail.

Tocmai a primit vestea că Tin House i-a acceptat una dintre povestiri. Pare atât de fericit, încât îi fac o poză pe furiș. Îmi place atât de mult, încât aș pune-o pe fundalul telefonului dacă nu am fi amândoi combinați și nu ar fi extrem de bizar pentru Sarah și pentru Trey.

Hotărâm că este momentul să sărbătorim (ca și cum nu asta am făcut toată vacanța), așa că Trey ne face Mojito și stăm pe șezlonguri cu fața spre vale, ascultând sunetele suave și desfătătoare ale nopții la țară.

Mai că nu mă ating de băutură. Mi-a fost greață toată seara și pentru prima oara îmi cer scuze și mă duc mult înaintea celorlalți la somn. Vine și Trey în pat câteva ore mai târziu, abțiguit și mă sărută pe gât, trăgând de mine și, după ce facem sex, adoarme imediat și mi se face iar greață.

Abia atunci mi se năzărește ceva. În vacanța asta trebuia să-mi vină

ciclul. Probabil o întâmplare. Există multe motive să mi se facă rău când călătoresc în altă țară, iar eu și Trey avem destul de multă grijă.

Totuși, mă dau jos din pat cu stomacul întors pe dos și cobor tiptil la parter, deschid aplicația de notițe să văd când trebuia să-mi vină. Rachel îmi spune mereu să îmi pun o anume aplicație pentru ciclu, dar până

acum nu am văzut rostul.

Îmi bubuie urechile. Inima îmi bate nebunește. Parcă mi s-a umflat limba în gură. Trebuia să-mi vină ieri. O întârziere de două zile nu-i așa grav. Nici greața după găleți de vin roșu. Mai ales pentru cineva care suferă de migrene, și totuși mă apucă frica.

Îmi iau geaca din cuier, îmi bag picioarele în sandale și iau cheia mașinii închiriate. Cel mai apropiat magazin non-stop este la treizeci și opt de minute. Mă întorc la vilă cu trei teste de sarcină diferite, înainte să

răsară soarele.

Am avut tot timpul din lume să intru în toată regula în panică. Mă

fâțâi de colo-colo pe terasă ținând cel mai scump test de sarcină în mână

și amintindu-mi din când în când să respir, să respir, să respir. Stau mai prost cu plămânii decât atunci când am avut pneumonie.

— N-ai avut somn?

Mă sperie vocea care șoptește. Alex stă sprijinit de ușa deschisă, în șort negru și încălțări de alergat, cu tenul palid albăstrit de lumina zorilor. Îmi rămâne râsul în gât. Nu știu de ce.

— Pleci la alergat?

— E mai rece înainte de răsărit.

Încuviințez, mă iau singură în brațe și întorc privirea spre vale. Alex vine lângă mine și, fără să mă uit la el, încep să plâng. Se întinde spre mâna mea încleștată, o desface și vede testul de sarcină. Preț de zece secunde, nu spune nimic. Tăcem amândoi.

— Ai făcut deja unul? întreabă blajin.

Scutur din cap și încep să plâng și mai tare. Mă trage spre el, mă ia în brațe și expir aerul într-un scurt torent de plâns înăbușit. Mă descarc puțin și mă dezlipesc de el, ștergându-mă la ochi cu podul palmei.

— Ce mă fac, Alex? îl întreb. Dacă sunt... Ce dracului fac?

Se uită îndelung la mine.

— Tu ce vrei să faci?

Mă șterg din nou la ochi.

— Nu cred că Trey vrea copii.

— Nu asta te-am întrebat, murmură Alex.

— Habar nu am ce vreau, recunosc. Adică vreau să fiu cu el. Și poate într-o zi... nu știu. Nu știu. Îmi îngrop fața în mâini în timp ce mai scot niște hohote oribile, înăbușite de plâns. Nu sunt destul de puternică s-o fac singură. Nu pot. Nici de mine nu am putut avea grijă când am fost bolnavă, Alex. Cum să...

Mă apucă de încheieturi și îmi ia mâinile tandru de la față, plecând capul să se uite în ochii mei.

— Poppy, nu o să fii singură, bine? Sunt aici, zice.

— Și cum fac? Mă mut în Indiana? Îmi iau un apartament lângă tine și Sarah? Cum o să fie asta, Alex?

— Nu știu, recunoaște. Nu contează cum. Sunt aici. Fă testul și mai vedem noi, bine? O să te prinzi ce îți dorești și așa facem.

Trag aer adânc în piept, încuviințez, intru cu punga cu teste pe care am lăsat-o pe jos și cu cel pe care-l țin în mână ca pe o vestă de salvare.

Urinez pe trei deodată, după care ies cu ele și aștept. Le aliniem pe zidul scund de piatră din jurul terasei. Alex pune cronometrul și stăm acolo fără să spunem nimic până sună.

Rezultatele vin pe rând.

Negativ.

Negativ.

Negativ.

Încep să plâng din nou. Nu știu dacă de ușurare sau ceva mai complex de-atât. Alex mă trage la piept, mă leagănă ușor până îmi revin.

— Nu pot să-ți mai fac asta, spun când epuizez lacrimile.

— Ce anume? întreabă în șoaptă.

— Nu știu. Să am nevoie de tine.

Scutură din cap, cu capul lipit de al meu.

— Și eu am nevoie de tine, Poppy. Abia atunci îmi dau seama ce glas gâtuit, înlăcrimat și tremurând are. Când mă dezlipesc de el, văd că

plânge. Îl ating pe obraz. Îmi pare rău, zice, închizând ochii. Dar... nu știu ce aș face dacă ți s-ar întâmpla ceva.

Și atunci pricep. Pentru cineva ca Alex, care și-a pierdut mama, nu este numai o potențială turnură a vieții. Este o potențială sentință la moarte.

— Îmi pare rău, repetă. Doamne, nu știu de ce plâng.

Îi trag fața pe umărul meu și el plânge în continuare, ridicând și coborând umerii. De câți ani suntem prieteni, cred că m-a văzut de sute de ori plângând, dar este prima dată când plânge în fața mea.