— Chiar că, zic eu.
— Să facem niște poze, ce zici? întreabă Alex.
— Firește.
Scoate telefonul și așteaptă să pozez în fața dinozaurilor. După
câteva poze cuminți, demne de Instagram, încep să țopăi și să dau din mâini, sperând sa-l fac să râdă.
Zâmbește, dar tot pare ușor indispus și decid că cel mai bine este să
mergem la umbră. Umblăm o vreme, mai facem câteva poze de aproape și cu dinozaurii mai mici care au fost adăugați în tufișurile sfrijite din preajma celor principali. Pe urmă, urcăm scările să ne uităm în magazinul de suvenire.
— N-ai zice că suntem într-un dinozaur, se plânge Alex în glumă.
— Nu? Unde sunt vertebrele gigantice? Unde sunt vasele de sânge și mușchii cozii?
— Locul ăsta sigur nu primește o recenzie favorabilă pe Yelp, mormăie Alex, iar eu râd, dar nu râde și el.
Dintr-odată, îmi dau seama cât de jalnic este aerul condiționat în magazin. Nici nu se compară cu cel de la magazinul de suvenire al grădinii zoologice. Parcă suntem în iadul lui Nikolai.
— Plecăm? întreb.
— Aoleu, da, răspunde Alex și lasă din mână figurina în formă de dinozaur.
Mă uit la telefon să văd cât este ceasul. Este abia 4 și am făcut tot ce era de făcut pe ziua de azi. Deschid aplicația de notițe și verific lista.
— Bine, spun, încerc să-mi maschez anxietatea. Știu. Haide.
Grădina botanică Moorten. Este afară, dar sigur are un sistem de ventilație mai bun decât magazinul de suvenire dintr-un dinozaur de oțel. Numai că nu îmi trece prin cap să mă uit la program și mergem până
acolo, doar ca să găsim închis.
— Vara se închide la1? citesc uluită orarul.
— Crezi că are de-a face cu temperatura asta periculos de mare?
întreabă Alex.
— Bine, bine, zic.
— Poate ar trebui să mergem acasă, zice Alex. Să vedem dacă a reparat Nikolai aerul condiționat.
— Nu încă, spun disperată. Voiam să mai facem ceva.
— Bine.
La mașină, i-o iau înainte spre volan și întreabă:
— Ce faci?
— Trebuie să conduc de data asta, răspund.
Ridică din sprânceană, dar urcă în dreapta. Deschid GPS-ul și introduc prima adresă de pe listă, pentru „turul arhitectural din Palm Springs”.
— Este un... hotel, spune Alex nedumerit, când oprim lângă clădirea colțuroasă și stranie, cu fațada din dale de piatră și plăcuță cu contur portocaliu.
— Hotel Del Marcos, spun.
— Are vreun... dinozaur de oțel în el? întreabă.
Mă încrunt.
— Nu prea cred. Dar întreg cartierul, Tennis Club, cică e plin de clădiri fascinante.
— A... face, de parcă nu poate da dovadă de mai mult entuziasm.
Mi se strânge inima când pun următoarea adresă. Mergem două ore, ne oprim să mâncăm ceva ieftin (tărăgănăm o oră, mulțumită Aerului Rece) și, când ne întoarcem la mașină, Alex mi-o ia înainte.
— Poppy, zice rugător.
— Alex, spun și eu.
— Poți conduce cât vrei, dar mi se cam face rău și nu știu dacă mai suport să văd vilele unor străini.
— Dar îți place arhitectura, spun.
Se încruntă și mijește ochi.
