— Nimic de trei ani, mami, răspunde ea. Dar dacă vreți să cumpărați ceva, vă trimit numărul fostului meu dealer.
— Nu, nu, zic. Nu-i nevoie. O să... luăm... chestiile... cu care am venit... de acasă.
Cu o moacă de om pus la colț, Alex scutură din cap.
— Bine atunci. Ne vedem la prima oră.
După ce închid, Alex întreabă:
— Crezi că Buck era drogat când ne-a dus cu barca?
Ridic din umeri.
— Nu am aflat niciodată ce tot trăncănea de unul singur. Poate i se părea că-l vede pe Jim Morrison mergând pe apă în fața lui.
— Ce mă bucur că suntem în viață, spune Alex.
A doua zi de dimineață, ne întâlnim cu Lita la centrul de rafting și este exact așa cum mi-o amintesc, doar cu o verighetă tatuată pe deget și cu burtică.
— Patru luni, zice, bălăngănindu-și burta cu mâinile.
— Și e... sănătos? Să faci asta? întreabă Alex.
— Primul copil nu a avut nici o problemă, ne asigură Lita. Știți, în Norvegia scot copiii să-și mai facă somnul afară.
— Ah... aaa, face Alex.
— Mi-ar plăcea la nebunie să merg în Norvegia, spun eu.
— O, musai! spune ea. Geamăna soției mele locuiește acolo – s-a căsătorit cu un norvegian. Gail mai zice câteodată să divorțăm, să
plătească un cuplu amabil de norvegieni care să ne ia în căsătorie, să
obținem cetățenie și să ne mutăm acolo. Oi fi eu demodată, dar nu-mi prea vine să plătesc pentru o căsătorie de conveniență.
— Ei bine, atunci se pare că trebuie să te mulțumești doar cu vacanțele în Norvegia, spun eu.
— Așa se pare.
Dintr-o foarte mare dorință de a ne lua toate măsurile de precauție, alegem ruta începătorilor și curând descoperim că asta înseamnă că „tura de rafting” presupune mai mult stat la plajă și lăsat în voia curentului, ridicând vâslele ca să ne împingem în stânci când ajungem prea aproape de ele și vâslind mai tare când apare o volbură.
Lita pesemne își amintește mai multe decât recunoaște despre Buck și despre ceilalți cu care a locuit în casa din Tofino și ne desfată cu povești despre oameni care săreau de pe acoperiș pe o trambulină și, beți fiind, își făceau reciproc tatuaje stick and poke20 cu cerneală roșie.
— Aparent, unii sunt alergici la cerneala roșie, adaugă. Cine era să
știe?
Fiecare poveste pe care o spune este mai ridicolă decât alta și, până
târâm pluta pe mal la capătul turei, mă doare burta de râs.
Își șterge lacrimile de râs din coada ochiului care abia începe să se rideze și oftează mulțumită.
— Pot să râd fiindcă am supraviețuit experienței. Mă bucur că și Buck. Își mângâie burta. Mă bucur de câte ori aflu cât de mică este lumea, știi? Adică și atunci eram în același loc, ca și acum. În momente diferite ale vieții, dar încă păstrăm legătura. Un soi de conexiune cuantică sau o porcărie de genul ăsta.
— Eu mă gândesc la asta de câte ori sunt în aeroport, îi spun. Unul dintre motivele pentru care îmi place să călătoresc așa mult. Oscilez, căutând să pun acest gând de-o viață în cuvinte. Copil fiind, mă simțeam singură și mi-am închipuit întotdeauna că atunci când o să mă fac mare, o să plec din orașul natal și o să descopăr alți oameni ca mine în altă parte.
Ceea ce s-a și întâmplat, știi? Dar toată lumea se simte singură uneori, iar când se întâmplă asta, îmi iau un bilet de avion, mă duc la aeroport și...
nu știu. Nu mă mai simt singură. Pentru că orice ar face acei oameni, cu toții încearcă să ajungă undeva, așteaptă să ajungă la cineva, îi explic.
Alex se uită ciudat la mine și știu ce-i trece prin cap.
— Fir-ar să fie, spune Lita. O să mă faci să plâng. Hormoni de sarcină nenorociți! Am reacții mai nasoale la ei decât la ayahuasca.
20 Tatuaj fără mașină electrică, cerneala se aplică manual pe piele
Înainte să ne despărțim, Lita ne strânge bine pe amândoi în brațe.
— Dacă vii vreodată la New York..., spun.
— Dacă aveți vreodată chef de un adevărat rafting... răspunde, făcându-ne cu ochiul.
Trec câteva minute de liniște în drum spre stațiune, în care Alex ridică îngrijorat din sprâncene, înainte să zică:
— Nu-mi place să știu că te simți singură.
Probabil par nedumerită, pentru că mă lămurește:
