— Îl iubești? m-a întrebat Betty, fără să ridice ochii.

Aveam senzația că îmi oferea un spațiu de confidențialitate.

Opțiunea de a minți, fără să mă privească în ochi, dacă era necesar. Dar nu era nevoie să mint.

— Da.

— Bravo, draga mea! E minunat. Nu a mai mișcat mâinile în care ținea două lumânări argintii subțiri în glazură, de parcă ar fi vrut să sară

de-acolo. Îl iubești cum îl iubești pe Alex?

Îmi amintesc extrem de clar senzația că mi-a stat inima în loc în următoarele secunde. Întrebarea asta era mai complexă, dar nu o puteam minți.

— Nu cred că o să iubesc pe nimeni cum îl iubesc pe Alex, am răspuns.

Apoi mi-am zis: „Dar poate nu o să iubesc pe nimeni cum îl iubesc pe Trey”.

Ar fi trebuit s-o spun, dar nu am făcut-o. Betty a clătinat din cap și m-a privit în ochi.

— Aș vrea să știe și el asta.

După care a ieșit din bucătărie, lăsându-mă în urmă. Alex și Sarah o aduseseră pe Flannery O’Connor cu ei și atunci și-a găsit să-și facă

intrarea teatrală, venind spre mine cu spinarea arcuită și ochii mari, privindu-mă drept în față și mieunând isteric, întruchiparea a ceea ce eu și Alex numim „Pisica de Halloween”.

— Hei, am zis, și s-a frecat de picioarele mele, așa că am dat s-o iau în brațe, ea a scuipat și a dat cu gheara la mine exact când intra Sarah în bucătărie cu un teanc de farfurii murdare. A râs și, cu glasul ei dulceag, a zis:

— Uau! Chiar nu te place!

Așa că da, înțeleg de ce este stresat Alex în privința vacanței în patru, dar facem progrese. Cu like-uri pe Instagram și cu timpul plăcut petrecut cu Trey și Alex la barul de jocuri arcade ultima oară când a venit Alex. Și apoi, experiența în Toscana rurală, cu perfuzii de vin incredibil, nu o să fie la fel ca la cina penibilă din Ohio, urmată de aniversarea unui abstinent de șaizeci de ani.

— Se vor înțelege super bine, îi spun acum, sprijinindu-mi picioarele de balustrada balconului și punând telefonul între față și umăr.

Îi aud semnalizatorul oprindu-se și oftează.

— De unde știi?

— Pentru că îi iubim. Și ne iubim și noi. așa că se vor iubi și ei. Și ne vom iubi toți. Tu cu Trey. Eu cu Sarah.

Râde.

— Aș vrea să te auzi cum țti s-a schimbat tonul la ultima parte. Zici că ai inhalat heliu.

— Uite, încă fac eforturi să o iert că te-a lăsat baltă ultima oară, spun.

Însă pare să-și fi dat seama că a fost cea mai mare greșeală din viața ei, așa că îi dau o șansă.

— Poppy. Nu a fost așa. Era complicat, acum e mai bine.

— Știu, știu, zic, cu toate că în realitate nu știu.

El insistă că nu există resentimente între ei din pricina ultimei despărțiri, dar când mă gândesc la ce i-a zis ea – că relația lor e la fel de interesantă ca biblioteca facultății în care s-au cunoscut – încă mai văd roșu în fața ochilor preț de o clipă.

Mi se face greață și mormăi.

— Îmi pare rău, spun. Trebuie să mă culc ca să fiu aptă de zbor mâine, dar îți zic. Vacanța asta o să fie super tare.

— Mda, zice rigid. Sunt sigur că îmi fac griji degeaba.

Se pare că așa este în mare parte.

Stăm într-o vilă. E greu să fii prost dispus când stai într-o vilă, cu piscină sclipitoare și terasă din piatră veche, cu o bucătărie exterioară

peste care se revarsă bougainvillea din toate părțile în tonuri suave de roz și violet.

— Uau, super, zice Sarah când intrăm. Nu mai ratez vacanțele astea de-acum înainte.

Îi arunc o privire lui Alex care să-i confirme că am dat lovitura și zâmbește firav la mine.

— Exact, zice Trey. Trebuia să ne fi gândit să facem excursia asta împreună mai devreme.

— Fără doar și poate, spune Sarah, deși, la programul ei de la liceu și cu volumul de predare al lui Alex la universitate, nu-i ca și cum au prea mult timp să se plimbe cu avionul, nici măcar să ajungă la vile cu ditamai reducerile în Toscana.

— Sunt cam zece restaurante cu stele Michelin pe o rază de treizeci de kilometri – și m-am gândit că Alex o să vrea să gătească cel puțin într-o seară.

— Ar fi super tare, zice Alex.

Acuma sigur, în acea primă zi la vilă este palpabilă tensiunea și stânjeneala, în timp ce toți patru ne mai fâțâim între camerele noastre între câte un pui de somn pricinuit de fusul orar și o baie în piscină. Trey face niște teste foto, iar eu mă duc în oraș să iau câte ceva de mâncare: brânză maturată, carne, pâine proaspătă și tot felul de gemuri în borcănașe minuscule. Și vin, mult vin.

După o primă seară, stăm pe terasă și după primele două sticle de vin, toată lumea s-a relaxat și s-a îmblânzit. Sarah turuie întruna și spune povești despre elevii ei, despre Flannery O’Connor și viața în Indiana, iar Alex mai adaugă câte ceva sec și în șoaptă care mă face să râd așa tare că

îmi iese vinul pe nas de două ori.

Zici că suntem toți patru prieteni, prieteni adevărați.

Când mă trage Trey în poală și își pune bărbia pe umărul meu, Sarah își duce mâna la piept înduioșată.

— Voi doi sunteți tare dulci, zice, uitându-se la Alex. Nu că sunt dulci?

— Și mieroși, zice Alex, aproape fără să se uite la mine.

— Poftim? Cum adică? întreabă Sarah. El ridică din umeri și ea adaugă: Aș vrea să-i placă și lui Alex afecțiunea în public. Nici nu ne îmbrățișăm în public.

— Nu prea le am cu îmbrățișările, zice Alex stânjenit. Nu am învățat asta în copilărie.

— Da, dar e vorba de mine, spune Sarah. Nu sunt o fată pe care ai cunoscut-o în bar, iubitule.

Acum că stau și mă gândesc, nu știu dacă i-am văzut atingându-se vreodată, dar nu-i ca și cum pe mine m-a atins vreodată în public dacă nu punem la socoteală dansatul pe străzile din New Orleans sau la Vail (când băuserăm amândoi destul de mult).