În timp ce se îndepărtează, Alex se uită ca prin ceață la mine.
— Îmi pare rău, Pop. Sper că nu ești foarte dezamăgită.
— Evident că nu, insist.
Puțin îmi pasă de hrănitul girafelor (sigur nu prea tare). Îmi pasă
doar să fac în așa fel încât să avem o vacanță bună. Care să dovedească
faptul că merită să le facem în continuare. Că ne putem salva prietenia.
De-asta sunt dezamăgită. Pentru că este primul eșec al zilei.
Îmi zbârnâie telefonul în buzunar și măcar am primit o veste bună.
Îmi scrie Nikolai: Am primit toate mesajele tale. O să văd ce pot face.
Bine, răspund. Să ne ții la curent.
— Haide, zic, să mergem undeva la aer condiționat înainte de următoarea oprire.
CAPITOLUL 21
Acum șase veri
Nu știu cum a convins-o Alex pe Sarah să accepte vacanța la Vail, dar a făcut-o.
Mi se pare riscant să întreb. Există lucruri despre care evităm să
vorbim în perioada asta, ca totul să fie pe față, iar Alex are grijă să nu-mi spună nimic din ce ar putea să o stânjenească pe Sarah.
Nu discutăm despre gelozie. Poate nici nu este cazul. Poate din alt motiv nu i-a plăcut ideea de a veni în vacanță, dar se răzgândește, plecăm în vacanță și, odată ce sunt împreună cu Alex, nu-mi mai fac griji.
Lucrurile încep să se așeze din nou, iar acei 15% „cum ar fi dacă” au ajuns la un decent 2%.
Închiriem biciclete și hurducăim pe străzile de piatră cubică, urcăm cu telegondola pe munte și ne facem poze pe fundalul vastului cer albastru, râzând cu părul în ochi în bătaia vântului. Dimineața, înainte să
vină căldura, stăm pe terase și bem ceai verde cu gheață sau cafea, ziua facem drumeții lungi pe cărări de munte cu hanoracele legate de brâu, doar ca să ajungem la diverse terase, unde bem vin roșu, mâncăm trei porții de cartofi prăjiți cu sos de usturoi și parmezan proaspăt ras.
Rămânem afară până ni se face pielea de găină și începem să tremurăm, după care ne punem hanoracele, iar eu îmi trag genunchii la piept pe sub al meu. De câte ori fac asta, Alex se apleacă să-mi îndese gluga peste cap, după care-mi trage șireturile până mi se mai vede doar mijlocul feței, în mare parte ascunsă și ea în spatele ciufului blond, încâlcit de vânt.
— Drăgălașo, zice rânjind prima dată când o face, mai mult ca un frate.
Într-o seară, ascultăm o trupă care cântă live piesele lui Van Morrison, în timp ce mâncăm pe terasă, la lumina globurilor care îmi amintesc de seara în care ne-am cunoscut în anul întâi. Ne ținem de mână, mergând în spatele cuplurilor în vârstă până la ringul de dans.
Dansăm ca la New Orleans – stângaci, aritmic, dar râzând, fericiți.
Acum că a trecut, pot recunoaște că lucrurile stăteau altfel în acea noapte.
În magia orașului, a muzicii, a mirosurilor și a luminilor sclipitoare, am simțit ce nu mai simțisem vreodată cu el. Mai înspăimântător este că
știusem după felul în care se uitase Alex în ochii mei, după cum își trecuse mâna în josul brațului meu și își atinsese obrazul de al meu că
simțise și el la fel.
Și totuși acum, dansând pe „Brown Eyed Girl”, nu-i mai simt focul în atingere. Și sunt fericită, pentru că nu vreau să pierd relația asta.
Prefer să am o frântură din el pe veci, decât să-l am pe de-a întregul pentru o singură clipă și să știu că trebuie să renunț la tot când se termină. Nu pot să-l pierd pe Alex. Nu pot. Și e bine, acest dans e pașnic, lipsit de scântei. Această vacanță e lipsită de scântei.
Alex o sună pe Sarah de două ori pe zi, dimineața și seara, dar niciodată de față cu mine. Dimineața, vorbesc când el se duce la alergat, înainte să mă dau eu jos din pat, iar când se întoarce, mă trezește cu cafea și pateuri de la cafeneaua din pavilionul stațiunii. Seara, iese pe balcon să
o sune și închide ușa după el.
— Nu vreau să râzi de vocea cu care vorbesc la telefon, zice.
— Vai, ce nemernică sunt, zic eu și, cu toate că râde, mă simt prost.
Tachinarea a făcut mereu parte din dinamica noastră și părea liantul nostru, dar acum nu mai face orice în fața mea, se teme de reacțiile mele și nu-mi place senzația.
Când se întoarce după alergat și telefon a doua zi, mă ridic în capul oaselor adormită să primesc cafeaua și croasantul și zic:
— Alex Nilsen, nu știu dacă mai contează, dar sunt sigură că vocea ta la telefon este minunată.
Roșește, se scarpină la ceafă.
— Nu-i adevărat.
— Fac pariu că ești mieros, cald, dulce și perfect.
