Când mă întorc, stă în prosop, curat și perfect. Mi se întețește pulsul

la vederea lui, dar știu cât de murdară sunt, așa că înghit în sec ca să-mi stăvilesc pofta, mă ridic și zic: „Super!” prea tare.

Cu alte cuvinte, nu-mi place să fac duș. Să fiu curată, da. Dușul în sine, da, dar tot ce presupune spălatul părului încâlcit, ieșitul pe preșul de baie scârbos, ștersul, pieptănatul – urăsc toate astea, ceea ce înseamnă

că sunt genul de om care face duș de trei ori pe săptămână, pe când Alex face unul sau două pe zi. Numai că, să fac duș după săptămâna asta este absolut un lux.

Să stau în apa fierbinte-fierbinte în baia rece-rece, să mă uit la mizeria care se scurge de pe mine și se învolburează în scurgere în spirale maronii sclipitoare este o adevărată plăcere. Să îmi masez scalpul cu șampon cu aromă de cocos și să mă spăl pe față cu săpun cu aromă de ceai verde, după care să mă rad cu lama ieftină pe picioare este divin.

Este cel mai lung duș pe care l-am făcut în ultimele luni si, când ies în sfârșit din baie simțindu-mă altă femeie, Alex doarme deja dus peste așternuturi, cu luminile aprinse. Preț de o clipă, nu știu în ce pat să mă

bag. În mod normal, îmi place să mă întind cât sunt de lată pe un pat mare în vacanțele astea, dar o mare parte din mine vrea să se cuibărească

lângă Alex, să adorm cu capul pe umărul lui, unde pot să-i adulmec mirosul curat de bergamotă, poate să invoc un vis cu el.

Până la urmă însă hotărăsc că este prea dubios să presupun că vrea să dormim în același pat doar pentru că ne-am tras-o. Ultima oară când s-a întâmplat ceva între noi, nu aveam ce pat să împărțim pe urmă. A fost doar haos.

Sunt hotărâtă să nu sfârșim la fel. Indiferent ce s-a întâmplat sau se întâmplă între noi în vacanța asta, nu o să permit să ne distrugă prietenia.

Nu o să fac presupuneri despre ce înseamnă asta sau să îmi impun așteptările asupra lui Alex.

Trag pătura peste el, sting lumina și mă urc în patul gol de lângă al lui.

CAPITOLUL 29

Acum trei veri

HEI, scrie Alex cu o seară înainte să plecăm în Toscana.

Ba tu hei, răspund.

Poți vorbi o clipă? Vreau să stabilim ultimele chestii.

Mă gândesc imediat că vrea să contramandeze. Ceea ce nu prea are sens. Pentru prima oară în ultimii ani, ne-am propus să mergem într-o vacanță fără tensiuni. Amândoi suntem în relații serioase, prietenia noastră este mai bună ca oricând și nu am fost nicicând mai fericită.

La trei săptămâni după dezastrul cu pneumonia mea, l-am cunoscut pe Trey. O lună mai târziu, Alex s-a împăcat cu Sarah – zice că merge mai bine de data asta, că sunt pe aceeași lungime de undă. Aproape la fel de important, de data asta, ea pare în sfârșit să mă accepte și, de câteva ori când se întâlnesc Alex și Trey, se înțeleg și ei. Așa că, încă o dată, ca întotdeauna, am ajuns în punctul în care sunt de-a dreptul în extaz că eu și Alex nu lăsăm să mai intervină nimic între noi.

Dau să-i răspund la mesaj, după care mă hotărăsc să-l sun în schimb de pe scaunul pliant de pe balcon, dacă tot sunt singură acasă. Trey este încă la Good Boy Bar, care se află pe noua mea stradă, dar am venit acasă

devreme cu greață, semn că mă apucă o migrenă curând de care trebuie să scap înainte să mă urc în avion.

Alex răspunde după ce sună de două ori și întreb:

— Toate bune?

Îi aud semnalizatorul. Bine, poate mă sună iar din mașină, plecând de la sală spre casă, dar lucrurile chiar par să stea mai bine. În primul rând, mi-au trimis împreună o felicitare de ziua mea. Și una de Crăciun.

Ea nu numai că mi-a dat follow pe Instagram, ci îmi dă și Like la poze – ba mai și comentează cu inimioare și smiley la unele.

Așa că mă gândeam că stăm bine, dar acum Alex sare peste „Salut”

și trece direct la:

— Nu facem o greșeală, nu?

— Ăăă, poftim?

— Adică o vacanță în două cupluri. Cam intens.

Oftez.

— Cum așa?

— Nu știu. Îi aud tonul anxios, mi-l imaginez făcând o grimasă și trăgându-se de păr. Trey și Sarah s-au întâlnit doar o dată.

În primăvară, eu și Trey am zburat la Linfield ca să-mi cunoască

părinții. Tata nu a fost impresionat de tatuajele și de găurile din urechile lui Trey rămase de la tunelurile făcute la șaptesprezece ani sau că-i întoarce tatei întrebările ori că nu are o diplomă.

Mama însă a fost impresionată de manierele lui, care sunt impecabile. Cu toate că am impresia că pentru ea a avut mai mult de-a face cu contrastul dintre aspectul lui și căldura și lejeritatea cu care spunea lucruri de genul: „Excelentă prăjitura, doamnă Wright!” și „Pot să vă ajut cu vasele?”

Până la sfârșitul weekendului, ea hotărâse că este un tânăr foarte amabil, iar când m-am furișat pe verandă să-i cer părerea tatei, în timp ce mama și Trey puneau prăjitura Funfetti pe farfurii, tata s-a uitat în ochii mei, încuviințând solemn, și a zis:

— Cred că pare potrivit pentru tine. Și se vede că te face fericită, Pop.

Asta-i tot ce contează pentru mine.

Chiar mă face fericită. Foarte fericită. Și chiar este potrivit pentru mine. Înspăimântător de mult. Adică lucrăm împreună. Petrecem cam fiecare zi împreună, fie la birou, fie prin lume, dar suntem și independenți, fiecare cu apartamentul lui, cu prietenii lui. El și Rachel se înțeleg bine, dar când suntem în oraș, el se vede mai mult cu amicii de skateboarding, iar eu cu Rachel mai mergem într-un nou loc să luăm brunch- ul, sau citim în parc, sau mergem la spa-ul nostru coreean preferat unde ni se face masaj până la sânge.

După două zile în Linfield, eram amândoi deja agitați, dar nu l-a deranjat mizeria, îi plăcea menajeria de animale muribunde și a primit imediat să participe la spectacolul de noi talente pe Skype cu Parker și Prince.

Totuși, după cum au mers lucrurile cu Guillermo – și cam toată

lumea pe unde am umblat –, eram neliniștită, dornică să plec din Linfield înainte să îl sperie ceva pe Trey, așa că probabil ne-am fi întors mai devreme, dacă nu ar fi fost cea de-a șaizecea aniversare a domnului Nilsen și nu veneau Alex și Sarah să-i facă o vizită surpriză. Am hotărât să luăm cina împreună înainte de petrecere.

— Abia aștept să-l cunosc pe tip, tot zicea Trey când primeam

mesaje de la Alex și, de fiecare dată, făceam treișpe-paișpe, fiindcă aveam un sentiment feroce de ocrotire – nu știam însă a cui.

— Dă-i o șansă, îi repetam. Nu se deschide ușor.

— Știu, știu, insista Trey. Dar știu cât înseamnă pentru tine, așa că o să-mi placă de el, P. Promit.

Cina a fost în regulă. Adică mâncarea a fost super tare (mediteraneeană), dar conversația a lăsat de dorit. Trey, mi-am dat seama fără să vreau, a părut cam înfumurat când l-a întrebat Alex ce studiază, dar știam că lipsa lui de educație formală era un soi de frustrare majoră și aș fi vrut să găsesc o cale să-i transmit lui Alex asta în timp ce se avânta Trey în povestit.

Că făcuse parte dintr-o trupă de metal în liceu, când stătea în Pittsburgh. Că plecaseră în lume când avea el optsprezece ani, primiseră

o ofertă să participe la un turneu cu o trupă mult mai mare. Trey era un super baterist, dar fotografia îi plăcea la nebunie. Când s-a destrămat trupa, după patru ani de turnee aproape neîntrerupte, s-a angajat ca fotograf al altei trupe. Îi plăcea să călătorească, să cunoască oameni, să