— Surprize. Multe, răspund.
Dau să-i arunc cheia mașinii cu un gest dramatic. Cade pe jos la jumătate de metru de el. Coboară privirea la cheie.
— Uau... Asta a fost... una dintre ele?
— Da, răspund. Chiar a fost. Doar că restul sunt mai de soi, așa că ia cheia și hai s-o tăiem.
Strâmbă din gură.
— Cred că...
— Aoleu, da! Spatele!
Dau fuga și iau cheia, dându-i-o cum ar face orice adult normal.
Când ajungem pe holul exterior de la Desert Rose, Alex zice:
— Cel puțin nu doar la noi în apartament este ca în fundul Satanei.
— Da, ce bine că dogorește întreg orașul, spun.
— Ai zice că la banii pe care-i au turiștii ăștia bogați, ar putea folosi aerul condiționat și afară.
— Prima oprire: consiliul local, propunem această idee demențială.
— Te-ai gândit să construiești un dom, doamna consilier? întreabă
sec, în timp ce coborâm scara.
— Hei, acel tip, din acel roman al lui Stephen King, chiar a făcut asta, zic.
— Mai bine omiți detaliul când faci propunerea.
— Am idei bune.
Mă uit încă o dată la el ca un cuțu trist în timp ce traversăm parcarea, râde și îmi întoarce fața în cealaltă parte.
— Nu te pricepi, spune.
— Reacția ta severă spune altceva.
— Chiar zici că faci pe tine.
— Nu așa arăt când fac pe mine, zic. Ci așa.
Mă așez ca Marilyn Monroe, cu picioarele depărtate, o mână în șold, cealaltă peste gura deschisă.
— Frumos, zice. Ar trebui să postezi asta pe blog.
Repede, pe furiș, scoate telefonul și face o poză.
— Hei!
— Poate te sponsorizează vreo companie de hârtie igienică, sugerează.
— N-ar fi rău, spun. Îmi place cum gândești.
— Am idei bune, mă imită și îmi descuie portiera, înainte să
ocolească mașina și să urce la volan, cât mă așez și inspir adânc mirosul permanent de iarbă.
— Mulțumesc că nu mă pui niciodată să conduc, spun când urcă
șuierând la atingerea scaunului încins și își pune centura.
— Mulțumesc că nu-ti place să conduci și că mă lași să am ceva control asupra vieții mele în acest univers vast și imprevizibil.
Îi fac cu ochiul.
— Nici o problemă.
Râde. În mod ciudat, pare mai relaxat decât era când a început vacanța ori poate este din pricina faptului că fac tot posibilul să mă port normal și să vorbesc mai mult, iar asta fusese de fapt dintotdeauna cheia succesului unei vacanțe de vară cu tradiționaliștii Poppy și Alex.
— Și? Îmi spui unde mergem sau mă ghidez după soare?
— Nici, nici. Te dirijez eu.
Chiar și la viteză maximă, cu geamurile deschise, parcă stăm în fața unui furnal al cărui suflu ne arde părul și hainele. Zăduful de azi îl face
