să-l repare, dar mă simt prost din pricina întârzierii. Apare Alex lângă

mine, moment în care Nikolai pare să-și dea seama că suntem amândoi leoarcă și răvășiți, dar, din fericire, nu zice nimic. În sfârșit, mă simt foarte, foarte prost, repetă. Credeam că faceți figuri, sincer să fiu, dar când am ajuns aici... Își trage de gulerul tricoului și se cutremură.

Oricum, vă dau banii pe ultimele trei zile și... mă rog, ezit să vă cer să vă

întoarceți mâine, în caz că nu se repară.

— Nu-i nimic, spun. Dacă ne dai toți banii, căutăm alt loc.

— Sigur? E scump dacă rezervi în ultimul moment.

— Găsim noi ceva, insist.

Alex îmi pune brațul pe spate.

— Poppy este expertă la vacanțe pe buget.

— Serios? Mai puțin dezinteresat nu putea fi Nikolai. Scoate telefonul și tastează cu un singur deget. Am făcut rambursul. Nu știu cât durează să intre, așa că îmi spuneți dacă este vreo problemă. Nikolai dă

să plece, dar se întoarce. Era să uit – am găsit asta pe preșul de la ușă. Ne dă o bucată de hârtie împăturită. Cu o caligrafie rotunjită cursivă, scrie: ÎNSURĂȚEII, cu douăzeci și cinci de inimioare în jur. Felicitări pentru

căsătorie! ne urează și iese.

— Ce zice? întreabă Alex.

Desfac biletul. Un voucher Groupon în cerneală neagră de calitate proastă. Sus, pe margine, aceeași caligrafie ca pe față pe un bilet.

Sper că nu vă speriați că ne-am dat seama la ce apartament stați! Ni s-apărut că am auzit gemete pasionale de-aici ;) Bob zicea că v-a văzut ieșinddimineață (stăm la trei uși mai încolo). În sfârșit! Trebuie să plecăm devremepentru următoarea parte a vacanței (Joshua Tree!!! Ieeei! Mă simt ca o vedetă

numai scriind asta !) și din păcate nu am apucat să folosim asta (abia am ieșit dindormitor – știți voi cum e, LOL) Sper să vă distrați bine!

Xoxo, zânele voastre bune, Stacey & Bob Mă uit la voucher, clipind nedumerită.

— E un voucher de o sută de dolari, zic. Pentru izvoarele termale.

Cred că am citit despre locul ăsta. Cică este fantastic.

— Uau, face Alex. Mă simt prost că nu mai știam nici cum îi cheamă.

— Nu au menționat nici ei numele noastre, mă îndoiesc că le știu, subliniez.

— Și totuși, ni l-au dat, zice Alex.

— Mă întreb dacă ne putem împrieteni pe termen lung cu ei, să ne apropiem, să facem excursii împreună, toate cele și să nu ne afle niciodată numele. Doar așa, ca să ne distrăm.

— Evident că putem, spune Alex. Trebuie doar să dureze cât să fie prea penibil să întrebe. Am avut mulți astfel de „prieteni” în facultate.

— Doamne, da, și pe urmă trebuie să apelezi la tertipul ăla când întrebi doi oameni dacă se cunosc și aștepți să se prezinte.

— Numai că uneori doar spun „da”. Sau nu, și așteaptă să-i prezinți tu.

— Poate și ei fac la fel, spun. Poate oamenii aceia nu își amintesc nici numele lor.

— Mă îndoiesc că îi mai uit pe Stacey și Bob, zice Alex.

— Mă îndoiesc că o să uit ceva din vacanța asta. Mai puțin magazinul de suvenire din dinozaur. Asta pot uita, ca să fac loc lucrurilor importante.

Alex îmi zâmbește.

— De acord.

După o clipă de stângăcie, spun:

— Deci? Căutăm un hotel?

CAPITOLUL 28

Vara asta

Larrea Palm Springs Hotel este șaptezeci de dolari pe noapte vara și, chiar și în întuneric, arată ca un desen infantil cu carioca. De bun augur.

Exteriorul este o explozie de culori – căsuțele galbene de la piscină, șezlongurile roșii ca sosul iute, aliniate în jurul apei, fiecare clădire de trei etaje zugrăvită cu altă nuanță de roz, roșu, violet, galben și verde.

Camera în care ne cazăm este cât se poate de viu colorată: pereți, draperii, mobilă portocalii și covor verde, așternuturi în dungi, asortate cu exteriorul clădirii. Cel mai important: este foarte rece.

— Vrei să faci prima duș? întreabă Alex cum intram.

Îmi dau seama atunci că tot drumul – și înainte, când ne făceam bagajele și făceam ordine în apartamentul lui Nikolai – abia aștepta să se spele, abținându-se să spună continuu „Doamne, ce aș face un duș”, când eu nu mă gândeam decât la ce s-a petrecut pe balcon, încingându-mă iar și iar.

Nu vreau ca Alex să facă duș acum. Vreau să facem duș împreună și să ne mai smotocim. Însă îmi amintesc și că mi-a spus mai demult că

urăște sexul la duș (mai mult decât în aer liber), pentru că atunci când face duș, vrea doar să se spele și îi este greu s-o facă dacă tot ajunge pe el părul și mizeria altcuiva, iar partea cu sexul este dificilă pentru că îți intră

constant săpun în ochi sau te atingi de perete și te întrebi când a fost ultima oară spălată faianța.

Așa că îi spun:

— Du-te tu!

Iar Alex încuviințează, dar șovăie, ca și cum ar mai zice ceva și până

la urmă se răzgândește și dispare în baie să facă un duș lung și fierbinte.

Mi s-au uscat tricoul și părul și când mă duc să mă așez pe balconul (fără folie de plastic) noii camere, îmi dau seama că și acolo este uscat.

Orice urmă de ploaie care a curmat dogoarea s-a volatilizat, ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat. Doar că îmi simt buzele umflate și corpul mai relaxat decât toată săptămâna. Și aerul este mai curat, ba se simte chiar o briză.

— Poți să te duci, spune Alex din spatele meu.