Mă tot întrebam de câteva săptămâni dacă să-l avertizez pe Gui, ca să știe ce-l așteaptă. De pildă, peluza noastră tip provinciali de Beverly Hills sau Altarul mamei dedicat Copilăriei Noastre, cum numeam eu și frații mei casa în sine. Toate lucrurile pe care le scotea mama în permanență din cuptor și cu care umplea bucătăria cât eram acolo, de multe ori cu glazură atât de groasă și de dulce, că orice străin tușea când le mânca, sau faptul că garajul nostru era ticsit de lucruri folosite o singură dată, precum banda adezivă, cărora tata era sigur că le putea găsi altă

întrebuințare. Ori că se așteptau să jucăm toată ziua board games, pe care le inventaserăm în copilărie pe seama serialului Attack of the Killer Tomatoes.

Că ai mei adoptaseră recent trei motani bătrâni, dintre care unul atât de incontinent, încât purta scutec. Că era o șansă foarte mare să îi audă pe părinții mei făcând sex, din pricină că pereții erau subțiri și, după cum

am mai spus, familia Wright este un clan zgomotos. Că la sfârșitul weekendului va fi un spectacol al noilor talente și că toată lumea trebuie să vină cu ceva nou învățat de la începutul vizitei.

(Ultima oară când fusesem acasă, Prince ne arătase că orice titlu de film numeam, îl putea lega de Keanu Reeves prin teoria celor șase grade de separare între cineva și altcineva.)

Așa că ar fi trebuit să-l avertizez pe Guillermo ce-l așteaptă, fără doar și poate, dar ar fi fost ca și cum i-aș fi trădat. Ca și cum aș fi spus că este ceva în neregulă cu ei. Și da, sunt zgomotoși și dezordonați, dar sunt și uimitori, buni și haiosi și m-am detestat și că mi-a trecut prin cap să mă

simt stânjenită din pricina lor.

I-ar plăcea lui Gui de ei, mi-am spus. Gui mă iubea, iar ei erau cei care mă făcuseră pe mine.

La sfârșitul primei noastre seri acolo, ne-am închis în camera mea din copilărie și mi-a zis:

— Cred că acum te înțeleg mai bine ca niciodată. Vorbea tandru și afectuos ca întotdeauna, dar în loc de iubire, îmi suna a compătimire.

Înțeleg de ce a trebuit să fugi la New York, a adăugat. Cred că ți-a fost îngrozitor de greu aici.

Mi s-a strâns inima și mă durea stomacul, dar nu am zis nimic. Și atunci m-am detestat că m-am simțit stânjenită. Pentru că fugisem într-adevăr la New York, dar nu de familie fugisem, iar dacă îi ținusem departe de restul vieții mele, fusese ca să-i protejez de cei care i-ar fi judecat, iar pe mine de senzația asta familiară de respingere.

Restul zilelor au fost incomode. Gui a fost bun cu familia mea –

întotdeauna era bun –, dar fiecare interacțiune între ei o vedeam deja prin filtrul condescendentei și al milei.

Am încercat să uit că am făcut acel drum. Eram fericiți împreună, în viața noastră reală din New York. Și ce dacă nu-mi înțelegea familia? Mă

iubea.

Câteva săptămâni mai târziu, am mers la o cină în casa elegantă a unui prieten pe care-l cunoscuse la internat, un tip de bani gata, care avea un tablou de Damien Hirst agățat deasupra mesei din salon. Știam asta –

și nu voi uita în veci – pentru că atunci când a pronunțat cineva numele, fără nici o legătură cu tabloul, am întrebat:

— Cine?

Și toată lumea a râs. Nu de mine râdeau, chiar credeau că glumisem.

Patru zile mai târziu, Guillermo a rupt-o cu mine.

— Suntem mult prea diferiți, a spus. Am omis asta din pricina atracției, dar pe termen lung vrem lucruri diferite.

Nu zic că m-a părăsit pentru că nu știam cine este Damien Hirst, dar nu sunt sigură nici că nu acesta a fost motivul.

Când m-am mutat de la el, am furat unul dintre cuțitele lui preferate.

Aș fi putut să le iau pe toate, dar insignifianta mea formă de răzbunare a fost să mi-l imaginez căutându-l peste tot, încercând să se prindă dacă l-a luat cu el la cină sau i-a scăpat între frigiderul enorm și insula din bucătărie.

Sincer, îmi doream ca acest cuțit să-l bântuie. Nu ca în Atracție fatală, unde fosta se transformă în Glenn Close, ci gen „Cuțitul ăsta dispărut pare să îmi spună ceva și nu îmi este clar ce”.

La o săptămână după ce m-am mutat în noul apartament, a început să-mi pară rău – cum am terminat cu plânsul – și m-am gândit să-i trimit cuțitul prin poștă, dar mi-am zis că ar putea interpreta greșit mesajul. Mi l-am închipuit pe Gui ducându-se la poliție cu pachetul și am decis să-l las să-și cumpere un cuțit nou.

M-am gândit să-l vând online pe cel furat, dar îmi făceam griji că ar putea fi el cumpărătorul, așa că l-am păstrat și am plâns din nou, până

am terminat lacrimile cam trei săptămâni mai târziu.

Ideea este că despărțirile sunt oribile. Despărțirile între parteneri care locuiesc împreună în orașe scumpe și ceva mai oribile și nu știam dacă o să-mi permit o vacanță de vară anul ăsta.

Și mai era chestiunea Sarah Torval. Adorabila, zvelta și totuși atletica, naturala Sarah Torval, care se machia doar cu dermatograf. Cu care Alex avea o relație serioasă de nouă luni. După prima lor întâlnire la întâmplare, când Alex își vizita niște prieteni la Chicago, mesajele între ei au devenit iute apeluri, înainte să urmeze încă o vizită. Pe urmă, s-au combinat foarte repede și, după șase luni, ea se angajase și se mutase să

predea în Indiana, ca să fie aproape până termina el masteratul. Nu o deranjează să locuiască acolo cât își pregătește el doctoratul și probabil că

îl va urma oriunde se duce mai departe.

Ceea ce m-ar bucura, dacă nu aș bănui din ce în ce mai tare că mă

urăște. Ori de câte ori pune poze cu ea ținând în brațe nepoata

nou-născută a lui Alex, cu texte gen „cu familia” sau „gândăcelul ăsta adorabil”, dau „like” și comentez, dar refuză să îmi dea „follow”. Ba chiar i-am dat „unfollow” și „follow” din nou, în caz că nu mă observase de prima dată.

— Cred că are o reticență legată de vacanță, recunoaște Alex la telefon (unul dintre apelurile care se răresc din ce în ce mai mult).

Sunt destul de sigură că mă sună doar din mașină, când se duce sau vine de la sală. Îmi vine să-i spun că nu cred că ajută dacă mă sună numai când nu este ea în preajmă, dar adevărul este că nu vreau să vorbesc cu el dacă nu-i singur, aici a ajuns prietenia noastră. Vorbim câte un sfert de oră la telefon la două săptămâni, fără mesaje, fără nimic, poate câte un e-mail cu câte o poză cu pisoiul negru pe care l-a găsit în tomberon în spatele blocului și un singur rând.

Arată ca un pisoi, dar, din ce zice veterinarul, este adult, doar că este mic. Îmi trimite poze cu ea în pantofi, șepci și castroane și scrie „pentru raport”, dar știu că de fapt i se pare că tot ce face este adorabil. Și sigur, e simpatic că pisicilor le place să se bage în tot soiul de chestii, dar cred că

mai simpatic este că Alex nu se poate abține să-i facă poze.