— Nu este educatoare, zice. Ce ai cu fata asta?
— Nimic! exclam, dar sună fals, chiar și mie. Par enervată. Deschid gura, sperând să redresez reacția, dar nu izbutesc. Nu-i vorba de ea. Ci de... tipi. Aveți toți impresia că vă doriți o dansatoare de hip-hop sexy, independentă, iar când vă apare în fața ochilor, când este reală, nu-i faceți față, nu vă interesează și o alegeți de fiecare dată pe educatoarea simpatică în helancă.
— Ce o ții una și bună cu educatoarea? strigă Alex.
— Pentru că o întruchipează pe Sarah, izbucnesc.
— Nu vreau să fiu cu Sarah, da? Iar Sarah predă la clasa a noua, nu la grădiniță. În plus, adaugă clocotind, zici tu zici, Poppy, dar îți garantez că pe Tinder alegi pompieri, chirurgi, așa că nu, nu mă simt prost că mă
orientez spre femei care îți par dulci – și ție, da, poate plictisitoare –, pentru că pare-se nu ți s-a năzărit că poate femeile ca tine mă consideră pe
mine plictisitor.
— Spanac! exclam.
— Ce?
— Am zis spanac! repet. Nu te cred plictisitor, așa că întreg argumentul pică.
— Noi suntem prieteni, spune. Nu m-ai alege pe mine.
— Ba da.
— Ba nu, insistă.
Și iată ocazia să mă opresc, dar sunt prea înflăcărată, prea supărată
să-l las să creadă că are dreptate.
— Ba. Da.
— Păi, și eu te-aș alege pe tine, spune, ca și cum tot un argument ar fi.
— Nu spune ce nu gândești, îl avertizez. Eu nu aș purta sacou și nu aș zâmbi de la birou.
Închide gura. I se mișcă maxilarul când înghite în sec.
— Bine, arată-mi.
Deschid aplicația pe telefonul meu și i-l dau să vadă poza. Zâmbesc adormită, sunt îmbrăcată ca un extraterestru într-o rochie argintie, am fața pictată și antene de aluminiu lipite de bentiță. Evident de la Halloween. Sau de la ziua lui Rachel cu petrecerea X-Files?
Alex se uită serios la fotografie și apoi îmi citește prezentarea. După
un minut, îmi dă telefonul și se uită drept în ochii mei.
— Te-aș alege.
Mă ia cu furnicături.
— A... bine, izbutesc să adaug.
— Gata, mai ești supărată pe mine? mă întreabă.
Dau să zic ceva, dar nu izbutesc. Îmi simt limba prea grea, tot corpul greu, mai ales acolo unde ni se ating șoldurile. Așa că doar dau din cap.
„Slavă Domnului că îl doare spatele”, îmi zic. Altfel nu știu ce ar urma.
Alex se uită câteva clipe la mine și se întinde spre laptopul de care uitase. Bălmăjește răgușit:
— La ce vrei să ne uităm?
CAPITOLUL 19
Acum șase veri
Și eu, și Alex eram cam lefteri atunci când am primit o ședere gratuită în stațiunea Vail, Colorado. În acel moment, nu era clar nimic legat de vacanța asta.
În primul rând, atunci când s-a despărțit Guillermo de mine pentru noua animatoare din restaurantul lui (o slăbătură cu ochi albaștri, proaspăt venită cu avionul de la Nebraska) – la șase săptămâni după ce mi-am făcut curaj să mă mut la el –, a trebuit să mă dau de ceasul morții să găsesc unde să stau.
A trebuit să accept un apartament mult prea scump pentru bugetul meu.
A trebuit să plătesc un camion pentru bagaje pentru a doua oară
într-o lună.
A trebuit să cumpăr mobilă nouă ca să înlocuiesc lucrurile care deveniseră redundante și care, prin urmare, fuseseră aruncate – Gui avea deja lucruri mai bune ca ale mele: canapea, saltea, masă de bucătărie stil danez. Am păstrat comoda mea, pentru că piciorul comodei lui se rupsese, și noptiera, pentru că avea doar una, dar altfel, cam tot ce păstraserăm era al lui.
Ne-am despărțit după ce ne-am întors de la ziua mamei din Linfield.
