Se întoarce cu privirea de la telefon la mine, cu fața aproape de a mea, ca de obicei mai sus, gura moale, cu o urmă de zâmbet.
— Uitasem de asta, zice.
— Este preferata mea. O vreme, nu se clintește nici unul. Rămânem așa, aproape, tăcuți. Ți-o trimit, spun cu un ton fragil și îmi iau ochii de la el, ca să-i trimit poza.
Mesajul ajunge cu un bâzâit în poală la el, unde am aruncat telefonul. Îl ia și își drege glasul, un tic.
— Mersi.
— Așa, spun. Profilul.
— O scoatem la imprimantă și o corectăm cu roșu? glumește.
— Nici vorbă, dom’le. Moare planeta. Nu irosim atâta hârtie.
— Ha, ha, ha, face. Încercam să fiu meticulos.
— Meticulos ca Dostoiesvki.
— O zici de parcă ar fi de rău.
— Sst. Citesc.
Cunoscându-l deja pe Alex, prezentarea chiar mi se pare fermecătoare. Mai mult pentru că vorbește latura lui adorabilă de bunicuț, dar, dacă nu l-aș cunoaște și mi-ar citi un prieten această
prezentare, aș crede că omul este criminal în serie.
Nedrept? Probabil. Asta nu schimbă lucrurile însă. Menționează ce școală a făcut, când a absolvit, vorbește în amănunt despre ce a studiat, ultimele două posturi, punctele forte la acele posturi, faptul că speră să se căsătorească și să aibă copii și că este „apropiat de cei trei frați, soțiile și copiii lor” și că „Îi place să predea literatură liceenilor talentați”.
Probabil am făcut o grimasă, pentru că oftează și zice:
— Așa rău e?
— Nu...?
— Este o întrebare?
— Nu! exclam. Adică nu, nu-i rău. E drăgălaș, dar, Alex, ce o să
vorbești la întâlnire cu o fată care a citit deja toate astea?
Ridică din umeri.
— Nu știu. Probabil i-aș pune întrebări despre ea.
— Sună a interviu, spun. Adică da, este minunat și se întâmplă
foarte rar ca persoana cu care te întâlnești pe Tinder să îți pună chiar și o singură întrebare despre tine, dar nu poți să nu vorbești deloc despre tine.
Îsi masează fruntea.
— Aoleu, chiar nu-mi place deloc asta. De ce este așa greu să cunoști oameni în viața reală?
— Ar fi mai ușor... în alt oraș, spun cu înțeles.
Se uită întrebător la mine și își dă ochii peste cap, dar zâmbește.
— Bine, tu ce ai scrie dacă ai fi tip și ai vrea să te expui?
— Eu sunt altfel, spun. Chestia asta m-ar prinde în mreje.
Râde.
— Nu fi rea.
— Nu sunt. Pari un robot sexy care crește copii. Ca menajera din The Jetsons, dar cu pătrățele.
— Poppyyy, râde gemând, punându-și antebrațul peste față.
— Bine, bine. Mă ocup.
Îi iau din nou telefonul și șterg ce a scris, reținând detaliile în caz că
vrea să pună același text. Mă gândesc un minut, scriu și îi dau telefonul.
Se uită îndelung la ecran și citește apoi cu voce tare:
— Sunt angajat cu normă întreagă și am pat adevărat. Nu am afișe cu filmele lui Tarantino acasă și răspund la mesaje în cel mult două ore.
