Așa că mergem acolo și este complet opusul barului Dungeon, mare și deschis, cu șei în loc de scaune și Kenny Chesney care răsună în boxe doar pentru noi.
Alex este mâhnit la ideea de a sta pe o șa, dar eu mă cocoț și încerc să
fac mutra de cuțu trist la el.
— Ce-i? Ești OK? mă întreabă.
— Sunt doar vrednică de milă, zic. Ca să îmi faci plăcerea și să mă
faci cea mai fericită femeie din Louisiana și să stai pe șa.
— Nu-mi dau seama dacă ești prea ușor sau prea greu de mulțumit, zice și încalecă cu un picior, ridicându-se pe șa lângă mine. Scuze, îi spune barmanului voinic cu vestă neagră de piele. Dați-mi ceva să uit că
mi se întâmplă asta.
Încă lustruind un pahar, acesta se întoarce și se uită urât la el.
— Nu citesc gânduri, puștiule. Ce vrei?
Alex roșește. Își drege glasul.
— O bere. Orice aveți.
— Două, adaug. Două cu alcool, vă rog.
În timp ce barmanul se întoarce să ne dea băuturile, mă aplec spre Alex și aproape cad din șa. Mă prinde și mă ține, în timp ce șoptesc:
— Se asortează perfect cu tema!
Este abia unsprezece și jumătate când plecăm, dar sunt varză și mai neînsetată ca oricând, așa că mergem pe mijlocul străzii laolaltă cu restul petrecăreților: familii cu tricouri identice, mirese în rochii albe cu banderole de mătase roz de BURLĂCIȚE și tocuri cât casa, bărbați între două vârste piliți, care se dau la BURLĂCIȚE, îndesându-le bancnote sub bretelele rochiilor când trec pe lângă ei.
La etaj, oamenii ocupă balcoanele barurilor și ale restaurantelor fluturând șiraguri de mărgele violet, aurii și verzi, iar când fluieră unul admirativ și scutură câteva coliere la mine, ridic brațele să le prind. El clatină din cap și îmi sugerează prin mimă să-mi ridic tricoul.
— Îl urăsc, îi spun lui Alex.
— Și eu, spune Alex.
— Dar, trebuie să recunosc, el este în temă.
Alex râde și mergem mai departe, fără nici o destinație în minte.
Treptat, traficul pietonal se rărește pe măsură ce ne apropiem de o fanfară (fără saxofon și alte suflători) care s-a instalat în mijlocul străzii trâmbițând și bătând la tobe. Ne oprim să ne uităm și câteva perechi încep să danseze. Răsturnarea de situație a secolului este că Alex îmi întinde mâna, iar când i-o întind, mă învârte leneș și mă trage lângă el, cu o mână pe spate, cealaltă ținând-o pe a mea. Mă leagănă înainte și înapoi și chicotim adormiți. Nu dansăm pe ritm, dar nu contează. Suntem doar noi.
Poate că ăsta este motivul pentru care nu are o problemă cu afecțiunea în public. Poate, ca și mine, când suntem împreună, simte că
nu mai este nimeni de față, că restul sunt fantome pe care ni le imaginăm ca decor.
Și dacă Jason Stanley și orice alt tartor din trecutul meu ar fi aici, făcând mișto de mine la megafon, nu cred că aș întrerupe dansul stângaci cu Alex pe stradă. Mă răsucește și mă aduce înapoi, încearcă să mă lase pe spate și aproape mă scapă. Atunci țip și râd atât de tare că grohăi când mă prinde și mă ridică din nou, legănându-mă în continuare.
Când se termină cântecul, ne desprindem și ne alăturăm mulțimii care aplaudă. Alex se ghemuiește o clipă și, când se ridică, îmi întinde un șirag de mărgele mov ciobite de Mardi Gras.
— Erau pe jos, spun.
— Nu le vrei?
— Ba da, zic. Dar erau pe jos.
— Da.
— Unde este murdar, insist. Și plin de alcool. Posibil vomă.
Se strâmbă și coboară lent mâna în care tine mărgelele. Îl apuc de încheietură, oprindu-l.
— Mulțumesc. Mulțumesc că ai atins aceste mărgele murdare pentru mine, Alex. Le ador.
Își dă ochii peste cap, zâmbește, plec capul și îmi pune mărgelele la gât. Când ridic ochii la el, mă privește radios și îmi spun „În clipa asta, te iubesc mai mult ca oricând”. Cum de se tot întâmplă asta când sunt cu el?
— Putem face o poză împreună? întreb.
Dar în sinea mea mă gândesc că „Aș vrea să păstrez clipa asta într-o sticluță și s-o port ca un parfum”. Să fie mereu cu mine. Oriunde merg, ar fi și el și aș putea fi oricând eu însămi.
Scoate telefonul și ne lipim unul de altul ca să fac poza. Când ne uităm la ea, scoate un sunet gâtuit de mirare. Probabil ca să nu pară atât de adormit, a făcut ochii mari în ultima clipă.
— Zici că ai văzut ceva sinistru tocmai când s-a declanșat blițul, zic.
Vrea să-mi ia telefonul din mână, dar mă întorc cu spatele și fug ca să nu ajungă la el și să-mi trimit și mie poza. Vine după mine, străduindu-se să nu zâmbească, iar când i-l dau înapoi, zic:
— Așa, acum că am și eu poza, o poți șterge.
