— Nu aș șterge-o niciodată, spune Alex. Doar că o să mă uit la ea când sunt singur, încuiat în casă, ca să nu-mi vadă nimeni mutra din poza asta.
— O s-o văd eu, spun.
— Asta nu se pune.
— Știu.
Îmi place la nebunie că nu se pune. Că sunt cea care are voie să-l vadă pe Alex așa cum este. Cea care îl face să se poarte ciudat.
Când ne întoarcem la apartament, îl întreb când o să mă lase să citesc nuvelele pe care le scrie. Zice că nu poate – dacă nu-mi plac, s-ar simți penibil.
— Faci un super masterat, spun. E limpede că te pricepi. În cazul în care nu îmi par bune, este evident că nu mă pricep.
Zice că dacă eu nu consider că sunt bune, universitatea nu se pricepe.
— Te rog.
— Bine, zice și scoate laptopul. Stai numai până intru la duș, bine?
Nu vreau să te văd citindu-le.
— Bine, spun. Aș putea să citesc un roman, dacă ai, având în vedere că am timp cât face Alex Nilsen duș.
Aruncă o pernă în mine și intră în baie.
Nuvela este scurtă. Nouă pagini, despre un băiat care s-a născut cu aripi. Toată viața, i se spune că ar trebui să zboare. Lui îi este frică. Iar atunci când o face în sfârșit, sare de pe acoperișul unei clădiri cu etaj și cade. Își rupe picioarele și își frânge aripile. Nu le recuperează. Când se
face bine, osul se vindecă strâmb. Până la urmă, nu-i mai spune nimeni că
menirea lui era să zboare. Până la urmă, este fericit.
Când iese Alex din baie, mă găsește plângând. Mă întreabă ce s-a întâmplat.
— Nu știu, răspund. Are tâlc.
Crede că fac o glumă și chicotește, dar, de data asta, nu avea legătură
cu ursul de douăzeci și una de mii de dolari pe care încerca să ni-l vândă
fata de la galerie. Mă gândeam la ce zicea Julian despre artă. Că fie simți ceva, fie nu simți nimic. Când am citit nuvela lui, am început să plâng și nu pot explica de ce, nici măcar lui Alex.
Când eram mică, intram în panică gândindu-mă că nu voi fi niciodată altcineva. Nu puteam fi mama sau tata și toată viața urma să
umblu într-un corp care nu mă lăsa să cunosc pe nimeni altcineva. Din pricina asta, mă simțeam singură, nefericită, aproape deznădăjduită.
Când le-am mărturisit părinților, mă așteptam să cunoască senzația despre care vorbeam, dar nu a fost așa.
— Scumpo, asta nu înseamnă că nu-i bine să simți așa! a insistat mama.
— Cine ai vrea să fii? a întrebat tata direct, cu fascinația tipică.
Teama s-a estompat, dar senzația nu a dispărut. Din când în când, o scot la iveală și îi dau ghes. Mă întreb cum să nu mă mai simt singură
când nu o să mă cunoască nimeni întru totul. Când nu o să pot în veci să
trag cu ochiul în mintea altcuiva și să văd totul.
Iar acum plâng, pentru că această poveste mă face să simt pentru prima oară că mă aflu în corpul altcuiva. Ca și cum mă aflu cu Alex într-o bulă care se mărește și ne face să fim două picături de culoare aparte, care se îmbină și dansează una cu alta într-o lampă cu lavă, nestânjenite.
Plâng, pentru că sunt ușurată. Pentru că nu o să mă mai simt niciodată atât de singură ca în nopțile acelea lungi din copilărie. Atât timp cât îl am pe el, nu voi mai fi niciodată singură.
CAPITOLUL 18
Vara asta
— Alex! strig la vederea profilului de Tinder. Nu!
— Ce-i? Ce-i? Doar n-ai citit deja tot!
— Ăăă, în primul rând, nu crezi că asta este o problemă? întreb, vânturând telefonul lui în față. Te prezinți ca într-un CV. Habar n-aveam că poți scrie atât de mult într-un profil pe Tinder! Nu există o limită de cuvinte? Doar nu citește nimeni toată chestia asta.
— Cine este interesat citește, zice, luându-mi telefonul din mână.
— Poate dacă le interesează să îți preleve organele, ajung până la capăt doar ca să se asigure că nu menționezi grupa de sânge – ai făcut-o??
— Nu, răspunde, cu un ton jignit, înainte să adauge: Doar greutatea, înălțimea, IMC17 și CNP-ul. Măcar am scris bine ce am scris?
— O, n-am ajuns încă acolo. Îi iau din nou telefonul din mână, înclin ecranul spre el și măresc poza de profil. Mai întâi trebuie să discutăm despre asta.
