Se încruntă.
— Îmi place poza asta.
— Alex... spun calm. Sunt patru oameni în ea.
— Și?
— Și asta este prima și cea mai mare problemă.
— Că am prieteni! Am zis că ajută.
— Bietul de tine, o scumpete nevinovată, picată acum din cer, gânguresc.
— Femeile nu vor să cunoască bărbați care au prieteni? întreabă sec, uluit.
— Ba bineînțeles că da, spun. Doar că nu vor să joace la ruletă. De unde să știe care dintre ei ești tu? Tipul din stânga cred că are optzeci de ani.
— Proful de biologie, zice el. Se încruntă și mai tare. Nu prea fac poze singur.
— Mie mi-ai trimis selfie-urile cu cuțu trist, subliniez.
17 Indice de masă corporală
— Aia-i altceva, spune. Erau pentru tine... Crezi că ar trebui să
folosesc una din ele?
— O, Doamne, nu! Dar ai putea face o poză fără mutra aia sau să
selectezi doar fața ta din poza cu tine și cu trei profi de biologie în vârstă.
— Mă strâmb în poza aia, zice. Tot timpul mă strâmb în poze.
Râd, dar mă învăluie o senzație de afecțiune.
— Ai figură de film, nu de fotografie, spun.
— Adică?
— Adică ești extrem de chipeș în realitate, când ți se schimbă
expresia firesc, dar atunci când surprinzi o milisecundă, da, uneori ai o mutră stranie.
— Deci practic ar trebui să șterg contul de Tinder și să îmi arunc telefonul în mare.
— Stai! Sar din pat și îmi iau telefonul de pe blat unde îl lăsase, după
care mă urc la loc lângă Alex, cu picioarele sub mine. Știu pe care ar trebui s-o folosești.
Se uită sceptic la mine în timp ce răscolesc prin poze. Caut una din Toscana, ultima excursie înainte de Croația. Stăteam pe o terasă și luam o cină târziu, iar el a dispărut pe nesimțite. M-am prins că se dusese la baie, dar când am intrat să iau desertul, era în bucătărie, mușcându-și buza și citind un e-mail pe telefon.
Părea îngrijorat și nu m-a observat până nu i-am atins brațul și i-am pronunțat numele. Când a ridicat ochii, îi picase fața.
— Ce-i? am întrebat, iar primul lucru care mi-a venit în minte a fost bunica Betty!
Era bătrână. De fapt, de când o știam era bătrână, dar ultima oară
când merseserăm la ea împreună, abia se ridicase din fotoliul în care tricota. Până atunci, fusese o forfotitoare. Forfotea în bucătărie să ne facă
limonadă. Forfotea la canapea să înfoaie pernele înainte să ne așezăm.
Numai că gândul nu a apucat să se așeze, căci am zărit surâsul delicat și reprimat al lui Alex.
— Tin House, a spus. Îmi publică una dintre povestiri.
Imediat ce a spus-o, a râs mirat și i-am sărit de gât, l-am lăsat să mă
ridice și să mă strângă în brațe. L-am pupat pe obraz fără să mă gândesc și, în cazul în care i s-a părut și mai puțin firesc decât mie, nu s-a văzut.
M-a învârtit, m-a lăsat jos rânjind și a început să se holbeze din nou la
telefon. Uitase să-si mascheze emoțiile. Le-a dat frâu liber. Am scos telefonul din buzunar, am deschis camera și l-am strigat. Când a ridicat ochii, am surprins poza mea preferată cu Alex Nilsen.
Fericire nefiltrată. Alex cel Gol-Golut.
— Poftim, spun și îi arăt poza. El, în Toscana, în bucătăria cu lumină
caldă, cu părul în sus ca de obicei, cu telefonul în mână și cu ochii la mine, zâmbind cu gura întredeschisă. Pe asta ar trebui să o folosești.
