— Mi-a mai dat câte un mesaj, recunoaște.
— Evident. Ești o partidă bună.
Zâmbește sfios și adorabil.
— Nu știu, zice. Poate data viitoare când ajung în oraș, ne vedem din nou.
— Așa ar trebui, insist.
Sunt fericită cu Guillermo, iar Alex merită să fie și el fericit. Orice tensiune din procentul infim – acel „cum ar fi dacă” – pare să fi trecut.
În vreme ce șederea în Cartierul Francez păruse ideală atunci când am rezervat Airbnb-ul, se dovedește că noaptea este foarte mult zgomot.
Muzica se aude până la trei-patru dimineața și începe surprinzător de devreme în zori. Ne trezim urcând pe acoperiș la piscina de la Ace Hotel, gratuită în timpul săptămânii, ca să dormim pe două șezlonguri la soare.
Cred că este cel mai bun somn săptămâna asta, așa că până facem turul cimitirului în ultima zi a excursiei, sunt amețită de oboseală. Și eu, și Alex ne așteptam la povești cu fantome care bântuie. În schimb, primim informații despre faptul că Biserica Catolică îngrijește anumite morminte – pentru care, cu generații în urmă, unii au plătit să fie „veșnic îngrijite” – și pe altele le lasă de izbeliște.
Este cât se poate de plictisitor, ne coacem la soare, mă doare spatele de la umblat în sandale toată săptămâna, sunt extenuată de nesomn, iar la jumătatea turului, când Alex își dă seama cât de nefericită sunt, începe să ridice mâna de câte ori ne oprim la alt mormânt să ascultăm alte aberații și întreabă:
— Și mormântul ăsta este bântuit?
La început, ghidul ignoră întrebarea râzând, dar este din ce în ce mai puțin amuzat pe măsură ce apare alta. În cele din urmă, Alex întreabă
despre o mare piramidă albă din marmură, care nu se potrivește cu restul mormintelor dreptunghiulare în stil franțuzesc și spaniol, iar ghidul pufnește:
— Eu sper că nu! Este al lui Nicholas Cage!
Eu și Alex ne prăbușim de râs. Se pare că nu glumește. Asta trebuia
să fie marea revelație, probabil dezvăluită cu o glumă căutată și i-am stricat jocul.
— Scuze, zice Alex și îi dă bacșiș când plecăm.
Eu sunt cea care lucrează într-un bar, dar el este cel care are mereu bani gheață la el.
— Ești stripper în secret? îl întreb. De-asta ai mereu bani la tine?
— Dansator exotic, răspunde.
— Ești dansator exotic?
— Nu, dar e bine să ai mereu bani gheață la tine.
Apune soarele și suntem epuizați, dar este ultima seară și decidem să ne spălăm și să o luăm din loc. În timp ce stau pe jos în fața oglinzii mari și mă machiez, mă uit pe lista lui Guillermo și strig la Alex.
— Meh, face la fiecare din ele. După câteva, vine în spatele meu și se uită prin oglindă în ochii mei. Nu putem merge aiurea?
— Mi-ar plăcea, recunosc.
Ajungem în câteva locuri dubioase înainte să sfârșim la Dungeon, un băruleț, obscur, goth, la capătul unei alei mici. Aflăm că este interzisă
orice formă de fotografiere, înainte să ne lase bodyguardul să intrăm în antreul cu lumină roșie. Este atât de aglomerat, că trebuie să mă țin de cotul lui Alex în timp ce urcăm. De pereți atârnă schelete de plastic, iar un sicriu cu căptușeală din satin roșu stă în picioare pregătit pentru o ședință foto pe care nu ai voie să o faci.
În ciuda mantrei noastre pentru această vacanță și a cumpărăturilor personale gratuite pe care le-am făcut pentru el, Alex continuă să deteste petrecerile, evenimentele și aparent și barurile tematice.
— E oribil locul ăsta, zice. Ție îți place, așa-i?
Încuviințez și rânjește. Trebuie să stăm unul lângă altul, astfel că
trebuie să-mi dau capul pe spate ca să-l văd. Îmi dă părul din ochi și îmi pune mâna pe ceafă, parcă să mă țină să nu cad.
— Îmi pare rău că sunt așa înalt, zice, acoperind muzica metal care duduie în bar.
— Îmi pare rău că sunt așa scundă, spun eu.
— Îmi place că ești scundă, zice. Nu-ți cere scuze că ești scundă.
Mă sprijin de el, ca o îmbrățișare fără brațe.
— Hei, spun.
— Hei, ce?
— Putem să mergem în barul ăla country-western pe lângă care am trecut?
Sunt sigură că nu vrea. Sunt sigură că toate astea i se par umilitoare, dar ce spune este:
— Trebuie. Tema este importantă, Poppy.
