că dau fuga la foștii mei.
— E altceva, insistă.
— În ce fel? mă răstesc.
— Pentru că tu nu vrei ce vreau eu, spune cu un ton ușor mai ridicat, poate cel mai ridicat de până acum și, cu toate că nu este furios, sigur este frustrat. Când mă îndepărtez de el, îl văd dezumflându-se stânjenit.
Continuă încet și cu un ton controlat: Vreau tot ce au frații mei, zice.
Vreau să mă căsătoresc și să am copii și nepoți, și să îmbătrânesc dracului alături de soția mea, și să trăim în casa noastră până începe să prindă
mirosul nostru. Adică, vreau să aleg mobila aia nenorocită și culorile de zugrăvit și să fac toate lucrurile alea din Linfield care ție ți se par insuportabile, da? Asta vreau. Și nu vreau să aștept. Nu știi niciodată cât ai de trăit și nu vreau să mai las să treacă zece ani ca să aflu că am dracului cancer la penis și că mi se termină viața. Asta contează pentru mine.
Orice mai mocnește în el se stinge, dar eu încă tremur de nervi, durere și rușine si, cel mai mult, sunt furioasă pe mine că nu am înțeles ce se petrecea ori de câte ori apăra orașul natal sau schimba subiectul de la Sarah sau orice altceva.
— Alex, spun aproape în lacrimi. Scutur din cap, încercând să alung norii de furtună stârniți de emoții. Nu mi se par insuportabile. Nu cred că
este ceva din toate astea insuportabil.
Ridică privirea greoi la mine și se uită brusc în altă parte. Atentă să
nu-l lovesc, mă apropii și îl iau de mână, întrepătrunzându-ne degetele.
— Alex?
Se uită la mine.
— Îmi pare rău, murmură. Îmi pare rău, Poppy.
Clatin din cap.
— Ador casa lui Betty, îi spun. Și este minunat când mă gândesc că
îți aparține și, oricât am urât școala, îmi place să mă gândesc că predai acolo și cât de norocoși sunt copiii aceia. Și îmi place că ești un frate și un fiu bun și... Mi se pune un nod în gât, motiv pentru care mă bâlbâi printre lacrimi. Și nu vreau să te însori cu Sarah, pentru că nu știe ce are. Nu s-ar fi despărțit de tine dacă ar fi știut. Și sincer, dincolo de asta, nu vreau să te însori cu ea pentru că nu m-a plăcut niciodată, iar dacă te căsătorești cu ea... Mă opresc înainte să încep să plâng în hohote. „Dacă te căsătorești cu ea, o să te pierd pentru totdeauna”, îmi spun în gând. Și apoi, „Probabil că indiferent cu cine te-ai căsători, te-aș pierde pentru totdeauna”. Știu că-i egoist din partea mea, dar nu-i numai asta. Chiar cred că poți găsi pe cineva mai potrivit. Sarah se va potrivi de minune cu altcineva, dar nu cu tine. Alex, nu-i place la karaoke.
Ultima parte o spun atât de jalnic și de gâtuit, că se uită la mine și
face tot posibilul să-și mascheze zâmbetul care-i vine pe buze. Își retrage mâna și mă cuprinde cu brațul, lipindu-mă ușor de el, dar nu mă afund în el cum aș vrea, de teamă să nu-l doară.
Durerea asta, deși nefericită pentru el, se dovedește o bună frână, pentru că orice loc în care ne atingem parcă zbârnâie, de parcă nervii mei se luptă să-l atingă și mai mult. Mă pupă pe creștet și simt ca și cum mi-a spart un ou în cap, căci mă învăluie o senzație erotică, o căldură.
Alung orice vagă amintire a mai rămas despre ce a făcut gura lui în Croația.
— Nu sunt așa sigur că pot găsi pe cineva mai potrivit, îmi spune Alex, trezindu-mă din episodul demn de roșit. Cum deschid Tinderul, îmi arată degetul.
— Pe bune? Mă ridic în șezut. Ai cont de Tinder?
Își dă ochii peste cap.
— Da, Poppy. Bunicul are Tinder.
— Să văd.
I se înroșesc urechile.
— Nu, mersi. Nu am chef de șicane brutale.
— Alex, te pot ajuta. Sunt femeie hetero. Știu cum sunt percepute profilurile bărbaților pe Tinder. Pot să-mi dau seama unde greșești.
— Greșesc pentru că încerc să găsesc o conexiune reală pe o aplicație de dating.
— Asta clar. Dar hai să vedem ce altceva.
Oftează.
— Fie. Scoate telefonul din buzunar și mi-l dă. Dar nu fi rea cu mine, Poppy. Sunt fragil în clipa asta.
După care face mutra cu pricina.
CAPITOLUL 17
Acum șapte veri
New Orleans.
Alex este pasionat de arhitectură – clădirile acelea vechi într-o explozie de culori, cu balcoane din fier forjat și arborii seculari care faultează trotuarele, lungindu-și rădăcinile în toate direcțiile, sfărâmând cimentul ca pe o nimica toată. Arborii l-au precedat și tot ei vor dăinui.
Abia aștept să beau cocktailuri cu gheață și să intru în magazine de prost gust cu tematică supranaturală. Din fericire, sunt peste tot.
