— Cum te simți?
— Mult mai bine, zice. Adică tot în pat trebuie să stau, dar doare mai puțin.
— Bun. Ți-am adus un sendviș.
Întorc punga cu susul în jos și sendvișul ambalat alunecă din ea. Îl ia și surâde în timp ce-l desface.
— Reuben?
— Știu că nu-i ca și cum l-aș fi furat de la Delallo, zic. Dar dacă vrei, îl pun în frigider și mă duc la baie destul cât să te târăști până acolo să ți-l iei singur.
— E în regulă. În sufletul meu, este furat de la Delallo și unii ar zice că asta contează cel mai mult.
— Învățăm multe lecții importante în vacanța asta, spun. P.S. i-am lăsat lui Nikolai un mesaj vocal în drum spre casă și i-am zis despre situația aerului condiționat. Sunt sigură că mă evită.
— O! exclamă Alex luminându-se. Am uitat să-ti zic! L-am dat pe 25.
— Pe bune? Sar din pat să mă uit. Uimitor, Alex!
Râde.
— Cam vrednic de milă ca să sărbătorim.
— Tema vacanței este Profităm De Tot Ce Putem, spun în timp ce mă așez lângă el.
— Parcă era Aspiră, zice Alex.
— Aspiră la 23 de grade.
— Aspiră să încapi în piscină la un moment dat.
— Aspiră să scapi după ce-l ucizi pe Nikolai.
— Aspiră să te dai jos din pat.
— Bietul de tineeeeeeee, mormăi. Legat de pat cu o carte – iadul în care trăiești! –, în timp ce eu îți fac masaj și îți aduc micul dejun și prânzul ideal.
Alex face mutra de cuțu trist.
— Nu-i drept! exclam. Știi că nu-i momentul să mă pun cu tine!
— Bine. Nu mai fac până nu mă poți ataca din nou.
— Când s-a întâmplat prima dată? îl întreb.
— Nu știu, zice. Cred că la câteva luni după Croația.
Cuvântul îmi explodează ca artificiile în piept. Încerc să nu o arăt, dar habar nu am dacă izbutesc. El în schimb nu dă dovadă de disconfort.
— Știi de ce? întreb după ce-mi revin.
— Că stau mereu cocoșat? Mai ales când citesc sau la computer. Mi-a spus un maseur că probabil mi se scurtează mușchii șoldului și trag de spate. Nu știu. Doctorul mi-a prescris antiinflamatoare și a plecat înainte să apuc să-i pun întrebări.
— Și se întâmplă des?
— Nu, zice. E a patra sau a cincea oară. Se întâmplă mai rar dacă fac sport regulat. Cred că statul în avion și în mașină și... Și pe urmă fotoliul pliant.
— De înțeles.
După o clipă, întreabă:
— Ești OK?
— Cred că... Mă pierd, nu prea știu cât să-i dezvălui. Am senzația că
am pierdut multe.
Își lasă capul pe perne și se uită la mine.
— Și eu.
Râd neconvinsă.
— Nu-i adevărat. Viața mea nu s-a schimbat deloc.
— Nu-i adevărat, zice. Te-ai tuns.
De data asta, râd mai sincer și Alex zâmbește reținut.
