— Mda, păi... Încerc să nu roșesc cât îi simt privirea pe umărul meu gol, în josul brațului, unde țin mâna pe pat, lângă genunchiul lui. Eu nu mi-am luat nici casă, nici mașină de spălat vase, nici nimic. Mă îndoiesc că voi fi în stare vreodată.
Se miră și se uită din nou în ochii mei.
— Dar tu nu vrei, zice încet.
— Da, probabil că ai dreptate, răspund, dar sincer, nu am certitudinea.
Asta este problema. Nu am vrut lucrurile pe care le voiam înainte, cele pe care le voiam atunci când luam orice decizie importantă în viață.
Încă plătesc în rate împrumutul pentru facultatea pe care nu am terminat-o și, chiar dacă am economisit banii pentru un an și jumătate de școlarizare, în ultima vreme mă întreb dacă a fost alegerea corectă.
Am fugit din Linfield. Am fugit de la Universitatea din Chicago și, dacă sunt sinceră, am cam fugit de Alex când s-a întâmplat pocinogul. Și el a fugit de mine, dar nu-l pot învinovăți doar pe el.
Eram înspăimântată. Am fugit. Și l-am lăsat pe el s-o dreagă.
— Ții minte când am fost la San Francisco și tot ziceam „La Roma”
când voiam să cumpărăm ceva? îl întreb.
— Poate, zice, nesigur. Probabil par devastată, că își cere scuze adăugând: Nu am memorie bună.
— Da. De înțeles.
Tușește.
— Vrei să te uiți la ceva sau ieși în oraș?
— Nu, hai să ne uităm la ceva, răspund. Dacă mă întorc la Muzeul de Artă Palm Springs, cred că o să mă aștepte FBI-ul.
— De ce, ai furat ceva neprețuit? întreabă Alex.
— Nu știu până nu-l evaluez, glumesc. Sper că acest Claude Monet este bun de ceva.
Alex râde și clatină din cap și pare că până și această mică mișcare vine cu o durere cumplită.
— Spanac! zice. Nu mă mai face să râd.
— Iar tu nu mai presupune că glumesc când vorbesc despre jafuri la muzeul de artă.
Închide ochii și își îndreaptă buzele, abținându-se să râdă. Deschide ochii după o clipă.
— Bine, mă duc să fac pipi pentru – sper – ultima oară pe ziua de azi și să mai iau o pastilă. Scoate tu laptopul din geantă și deschide Netflixul dacă vrei.
Se întoarce lent, pune picioarele jos și se ridică.
— Așa fac, zic. Vrei să las revistele porno sau le scot?
— Poppy, mormăie, fără să se uite în spate. Fără glume. Mă ridic de pe pat și trag geanta pe scaun, caut laptopul și îl duc pe pat, deschizându-l pe drum. Nu era închis și, atunci când îl ating, ecranul se trezește la viață și îmi cere să mă loghez.
— Parola? strig spre baie.
— Flannery O’Connor, strigă, înainte să tragă apa și să deschidă
robinetul.
Nu întreb nimic de spații, majuscule sau semne de punctuație. Alex este puritan. Scriu parola. Până să-mi dau seama, trag cu ochiul ca nesocotita. Îmi bubuie inima.
Apa se oprește. Ușa se deschide. Alex iese și, cu toate că ar fi mult
mai bine să mă prefac că nu am văzut anunțul pus de Alex, nu știu ce mă
apucă, dar este ceva ce vine dintr-o zonă a creierului care – cel puțin din când în când – filtrează lucruri pe care nu ar trebui să le spun.
— Candidezi ca profesor la Berkeley Carroll?
Nedumerirea din expresia lui se preschimbă repede într-una soră cu vinovăția.
— Ah, da.
— Adică în New York, zic.
— Așa indică site-ul, zice Alex.
— New York City, zic mai pe șleau.
— Stai, acel New York? zice impasibil.
— Te muți la New York?
