Știu că vorbesc tare, dar adrenalina mă face să simt că întreaga lume este căptușită și reduce toate sunetele la un bâzâit surd.
— Probabil că nu, răspunde. Abia am văzut anunțul.
— Dar ți-ar plăcea la nebunie, zic. Adică, gândește-te la librării.
Acum zâmbește și amuzat, și trist. Se întoarce la pat și se lasă încet lângă mine.
— Nu știu, zice. Mă uitam și eu.
— Eu nu o să te deranjez, îi spun. Dacă de asta ți-e teamă, că o să te trezești cu mine la ușă de câte ori am o criză, îți promit că nu o voi face.
Ridică din sprâncene sceptic.
— Și dacă afli că am o crampă musculară, o să intri prin efracție în apartamentul meu, cu gogoși și cu gel antiinflamator?
— Nu? răspund întrebător, cu un ton vinovat. Zâmbește mai larg, dar tot cu o urmă de tristețe. Ce-i?
Se uită în ochii mei o vreme, ca și cum am juca „Cine cedează
primul”, după care suspină și își trece mâna peste față.
— Nu știu, spune. Mai am lucruri de lămurit. În Linfield. Înainte să
iau o astfel de decizie.
— Casa? îmi dau eu cu presupusul.
— Asta-i doar o parte. Ador casa aia. Nu știu dacă am inima s-o vând.
— O poți închiria! îi sugerez, iar Alex îmi aruncă o uitătură. Mda.
Ești mult prea stresat ca să fii proprietar.
— Vrei să zici că toți ceilalți sunt prea indolenți ca să fie chiriași.
— O poți închiria unuia dintre frați, zic. Sau o păstrezi și gata. Doar bunica ta era proprietară, nu? Ai datorii?
— Doar impozitele pe proprietate. Îmi ia laptopul și închide fereastra cu anunțul. Dar nu-i vorba doar de casă. Și nici de tata și de frații mei, adaugă atunci când vede că deschid gura. Adică, sigur mi-ar fi dor de nepoate și de nepoți. Dar mai sunt și alte lucruri care mă țin acolo.
Sau ar putea fi, nu știu. Cam... aștept să văd ce se întâmplă.
— Ah... fac atunci când îmi pică fisa. Gen o... femeie.
Se uită din nou în ochii mei, provocându-mă întru câtva să insist, dar nici nu clipesc, așa că el cedează.
— Nu trebuie să vorbim despre asta.
— Ah... Iar acum, toată această energie vibrantă și înflăcărată pare să
înghețe și să mi se afunde în stomac. Despre Sarah este vorba. Vă
împăcați, așadar.
Pleacă privirea și se freacă pe frunte.
— Nu știu.
— Ea vrea? Sau tu? întreb.
— Nu știu, repetă.
— Alex.
— Nu face asta. Ridică privirea. Nu mă osândi. E cumplit în lumea întâlnirilor amoroase, iar eu și Sarah avem o poveste lungă.
— Mda, una sordidă, zic. Există un motiv pentru care v-ați despărțit.
De două ori.
— Și un motiv pentru care am fost împreună, ripostează. Nu toată
lumea trece așa ușor peste trecut, ca tine.
— Ce vrei să spui? întreb vehement.
— Nimic, răspunde repede. Suntem diferiți și cu asta, basta!
— Știu că suntem diferiți, spun în apărarea mea. Și mai știu și că este cumplită lumea aia. Și eu sunt singură, Alex. Sunt membru de seamă în Grupul de Sprijin pentru Poze cu Nuduri Nesolicitate. Asta nu înseamnă
