Sunt încântată că am găsit un studio mare, nu departe de Bourbon Street. Pardoselile sunt vopsite în negru și mobilierul este din lemn masiv, iar pe zidurile de cărămidă atârnă tablouri colorate cu cântăreți de jazz. Paturile arată ieftin, la fel și lenjeria, dar sunt matrimoniale și studioul este curat, iar aerul condiționat atât de puternic, încât trebuie să-l dăm mai încet ca să nu ne clănțăne dinții când intrăm după o zi petrecută în căldură.
Se pare că tot ce poți face în New Orleans este să te plimbi, să
mănânci, să bei, să te uiți și să asculți. Practic, asta facem în orice excursie, dar aici lucrul ăsta este evidențiat de sutele de restaurante și baruri așezate unul lângă altul pe fiecare străduță în parte și de miile de oameni care se revarsă în oraș cu pahare înalte fosforescente și paie neasortate.
La fiecare două străzi, mirosurile orașului se schimbă de la prăjit și delicios, la puturos și stricat, umiditatea reținând duhoarea de canalizare și ridicând-o în stradă.
În comparație cu majoritatea orașelor americane, totul pare atât de vechi, încât îmi imaginez că adulmecăm reziduuri de la 1700, ceea ce, ca prin miracol, face totul mai suportabil.
— Am senzația că ne plimbăm în gura cuiva, zice Alex, nu doar o dată, despre umiditate și, din acel moment, ori de câte ori ne izbește miasma, mă gândesc la mâncare rămasă între dinți.
Chestia este totuși că nu persistă. Fie vine o briză care schimbă aerul, fie trecem pe lângă alt restaurant cu ușile deschise, fie cotim și nimerim pe o străduță frumoasă, unde, de la fiecare balcon, se revarsă flori violet.
Și apoi, sunt deja de cinci luni în New York, iar în ultimele două luni de vară nu-i ca și cum statia mea de metrou miroase a trandafiri. Am
văzut trei oameni urinând pe treptele din interior și pe unul dintre aceștia l-am văzut repetând scena o săptămână mai târziu.
Îmi place la nebunie New Yorkul, dar, rătăcind prin New Orleans, mă întreb dacă aș fi fericită aici. Dacă aș putea fi mai fericită. Dacă m-ar vizita Alex mai des.
Până acum, a venit o singură dată la New York, la câteva săptămâni după ce a absolvit facultatea. Mi-a adus un portbagaj plin de lucruri de la părinți la apartamentul meu din Brooklyn, iar în ultima lui zi ne-am comparat calendarele și am stabilit când urma să ne revedem.
Evident, în Vacanța de vară. Poate (deși improbabil) de Ziua Recunoștinței. De Crăciun, dacă am liber de la restaurantul la care lucrez, dar toată lumea vrea să aibă liber de Crăciun, așa că, în schimb, am sugerat Revelionul și am căzut de acord să stabilim mai târziu cum facem.
În excursia asta, nu am apucat să discutăm subiectul. Nu vreau să
mă gândesc că o să-mi lipsească Alex când sunt cu el. Pare pierdere de timp.
— Cel puțin, a glumit, ne rămâne oricând Vacanța de vară.
A trebuit să hotărăsc că este în sine un lucru încurajator.
Cutreierăm de dimineața până seara târziu. Pe Bourbon Street, Frenchmen, Canal și Esplanade (Alex este deosebit de amorezat de casele vechi și impunătoare de pe această stradă, cu straturi de flori peste tot și palmieri albiți de soare, care se înalță printre stejarii vânjoși).
Mâncăm beignets15 pufoase cu zahăr pudră la o cafenea în aer liber și petrecem ore în șir răscolind printre fleacurile care se vând în față la French Market (brelocuri cu cap de aligator și inele de argint încrustate cu piatra lunii), pâinea proaspăt coaptă, produsele locale refrigerate și tartele cu kiwi, căpșuni, cireșe îmbibate în bourbon și praline (în toate felurile imaginabile) fiind la vânzare în chioșcurile din interior.
Bem cocktailuri Sazerac, Hurricane și Daquiri peste tot unde mergem, pentru că „Este important să avem o temă”, cum zice Alex teatral când dau să comand un gin tonic, iar de-aici, avem atât mantra noastră, cât și alter ego-urile să ne ajungă o săptămână.
Hotărâm amândoi că Gladys și Keith Vivant sunt un mare cuplu pe Broadway. Adevărați artiști, până în măduva oaselor și, după cum spun 15 Gogoși pătrate prăjite
tatuajele lor identice, Lumea-ntreagă e o scenă!
Încep zilnic cu aceleași exerciții de actorie, se țin de un text câte o săptămână întreagă, lăsându-l să le dirijeze fiecare interacțiune ca să
poată intra mai bine în pielea Personajului.
Iar tema, este desigur vitală. Sau, ai putea spune, este importantă.
— Tema este importantă! strigăm cu orice ocazie, bătând din picior atunci când vrem să facă celălalt ceva de care nu este încântat.
Sunt multe magazine de vechituri care par să nu fi fost curățate vreodată, iar Alex nu este încântat să probeze pantalonii din piele întoarsă pe care îi aleg într-unul dintre ele, la fel cum eu nu sunt încântată când vrea să petrecem șase ore într-un muzeu de artă.
— Tema este importantă! strig atunci când refuză să intre într-un bar în care cântă o trupă doar – nu glumesc – la saxofon în toiul zilei.
— Tema este importantă! strigă atunci când spun că nu vreau să
cumpărăm tricouri pe care scrie Drunk Bitch 1 și Drunk Bitch 216, cum sunt toate cele cu 1 și 2 care se vând în parcuri tematice și ieșim din magazin cu tricourile peste hainele cu care suntem deja îmbrăcați.
— Îmi place când ești ciudat, îi spun.
Mijește ochii amețit la mine în timp ce mergem.
— Din pricina ta sunt ciudat. Nu mă port așa cu nimeni.
— Din pricina ta sunt și eu ciudată. Ne facem tatuaje identice cu
„Lumea-ntreagă e o scenă”? adaug.
— Gladys și Keith și-ar face, spune Alex, gâlgâind din sticla de apă.
Apoi mi-o pasează și dau pe gât jumătate din ea.
— Deci da?
— Te rog, nu mă pune s-o fac, zice.
— Dar Alex, strig. Tema este...
Îmi bagă sticla la loc în gură.
