— Heeeeeeeei! strigă, când răspunde la al doilea țârâit.
— Ești pilită? întreb mirată.
— Nu. Tu?
— Aș vrea eu.
— O-o, face. Și eu care credeam că nu-mi scrii pentru că te distrezi de minune!
— Nu-ți scriu pentru că stăm într-o cutie de pantofi în care sunt un miliard de grade și nu am nici spațiul, nici forța psihică să-ți spun în detaliu cât de prost merge totul.
— Of, draga mea, suspină Rachel. Vrei să te întorci acasă?
— Nu pot, răspund. Mai avem o nuntă, ai uitat?
— Ai putea. Poate am o „urgență”.
— Nu, nu-i cazul. Nu vreau să mă duc acasă – vreau să fie mai bine.
— Fac pariu că ai prefera să fii în Santorini acum, zice.
— Aș vrea mai mult ca Alex să nu zacă în pat cu crampe musculare.
— Ce? exclamă Rachel. Tânărul, atletul Alex, cu trupul lui beton?
— Chiar el. Și nu mă lasă să-l ajut mai deloc. M-a dat afară și am fost la muzeul de artă de patru ori azi.
— De... patru ori?
— Adică nu, mă rog, nu am plecat și m-am întors. Doar că am
impresia că am făcut patru excursii complete, la rând, ca în clasa a șaptea.
Poți să mă întrebi orice despre Edward Ruscha.
— Ah, zice Rachel. Ce pseudonim avea când lucra la revista Artforum ?
— Bine, nu mă întreba nimic. Aparent nu am citit pliantul la care m-am holbat tot timpul.
— Eddie Russia, izbucnește Artista Rachel. Nu mai tin minte de ce.
Adică, seamănă cu numele lui, dar în cazul ăsta, de ce nu ai folosi numele adevărat, știi?
— Clar, zic, uitându-mă la mașină. Asud la subsuoară și în spatele genunchilor și simt că mă arde soarele prin marchiza cafenelei. Să încep să mă semnez Pop Right, fără W?
— Sau să devii DJ din anii '90, zice Rachel sec. DJ Pop-Right.
— Mă rog. Ce mai faci? Ce se mai întâmplă la New York? Ce fac potăile?
— Bine, zice, foarte cald și bine. Otis a făcut o mică operație azi-dimineață. I-au scos o tumoare – din fericire, benignă. Acum mă duc să-l iau.
— Pupă-l din partea mea.
— Evident, zice. Aproape am ajuns la veterinar, așa că trebuie să
închid, dar dă-mi de știre dacă vrei să pățesc ceva sau altă scuză ca să vii acasă mai devreme.
Oftez.
— Mersi. Tu dă-mi de știre dacă ai nevoie de mobilă scumpă.
— Aăă, sigur.
Închidem și mă uit la ceas. Am reușit să pierd timpul până la patru și jumătate. Asta înseamnă că pot deja să cumpăr sendvișuri și să mă întorc la Desert Rose.
Când intru, usa balconului este închisă în ciuda arșiței, dar în apartament este la fel de cumplit de cald. Alex și-a pus un tricou gri și stă
rezemat unde l-am lăsat, cu cartea deschisă și încă două pe saltea alături.
— Hei, mă întâmpină. Te-ai distrat?
— Dap, mint. Ridic bărbia spre ușa. Te-ai ridicat și ai umblat.
Strâmbă din gură și se încruntă vinovat.
— Doar puțin. Oricum trebuia să fac pipi și să mai iau o pastilă.
Mă așez turcește pe pat și pun punga cu sendvișuri între noi.
