— Poate, răspunde.
— Păi, merită încercat. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta înainte să
te așezi la loc și să te faci comod.
— Nu-i nimic, zice, strâmbându-se. Orice fac, tot doare. Aștept doar să mă adoarmă pastilele și, până mă trezesc, încep să mă simt mult mai bine.
Mă ridic de pe pat și iau restul sacoșelor să i le duc.
— Cât te ține?
— În mod normal, doar o zi, dacă stau nemișcat, zice. Mâine trebuie să am grijă, dar o să mă pot mișca cât de cât. Ar trebui să te duci să faci ceva ce știi că nu-mi place.
Zâmbește iar forțat. Ignor comentariul și caut în sacoșă până găsesc antiinflamatorul.
— Vrei să te ajut să te apleci?
— Nu, mă descurc.
Numai că expresia lui sugerează contrariul, așa că mă duc lângă el, îl apuc de umeri și îl ajut să se ridice ușor.
— Parcă ești infirmiera mea, zice cu amărăciune.
— Gen super sexy? încerc eu să încălzesc atmosfera.
— Gen bătrânelul-jalnic-care-nu-se-descurcă-singur, răspunde.
— Ai casa ta, spun. Fac pariu că ai smuls carpeta din baie.
— Da, confirmă.
— Deci te descurci singur. Eu nu pot crește o plantă fără s-o omor.
— Asta pentru că nu ești niciodată acasă.
Scot dopul unguentului și pun pe deget.
— Nu prea cred. Am luat plante zdravene, iedera diavolului, Zora și Sansevieria – genul de plante care rezistă cu lunile în mallurile întunecate și nu mor. Pe urmă ajung la mine acasă și dintr-odată nu mai vor să
trăiască.
Îl țin cu o mână de cutia toracică să nu-l zgâlțâi prea tare, iar cu cealaltă îl dau ușor cu antiinflamator pe spate.
— Aici e bine? întreb.
— Puțin mai sus și mai la stânga. Stânga mea.
— Aici?
Mă uit la el și încuviințează. Îmi întorc privirea și mă concentrez la spatele lui, masând circular locul dureros.
— Nu-mi place că trebuie să faci asta, zice.
Mă uit în ochii lui și văd că se uită încruntat în jos și foarte serios.
Simt că-mi iese inima din piept și îmi intră la loc în zbor.
— Alex, te-ai gândit vreodată că poate îmi place să am grijă de tine?
Da, sigur că nu vreau să te văd suferind și nu-mi place că te-am lăsat să
dormi pe fotoliul ăla mizerabil, dar, dacă e să te îngrijească cineva, sunt onorată să fiu eu aceea.
Îsi încleștează dinții și nu mai zicem nimic câteva clipe. Îmi iau mâinile de pe el.
— Ti-e foame?
— Nu neapărat, răspunde.
— Păcat. Mă duc spre bucătărie și mă curăț de gel, iau două pahare și le umplu cu gheață, apoi mă întorc la pat și înșir frumos restul
cumpărăturilor. Pentru că... Cu un gest extravagant, scot o cutie cu gogoși, ca un magician care a scos un iepure din joben. Alex este suspicios. Nu se omoară după dulciuri. Cred că de-asta miroase așa bine, adică până și dincolo de igiena obsesivă, respirația și mirosul corpului sunt întotdeauna plăcute cumva și cred că din pricina faptului că nu mănâncă precum un copil de zece ani. Sau ca un copil din familia Wright.
Și pentru tine, adaug și arunc iaurturile, cutia cu cereale și fructe de pădure, laolaltă cu o sticlă de cafea cold-brew14.
— Uau, rânjește. O adevărată eroină.
— Știu. Adică, mulțumesc.
