Mai întâi, am traversat Golden Gate Bridge, care a fost foarte tare, dar mai frig decât mă așteptasem și bătea vântul atât de tare, că nu ne auzeam vorbind. Cred că zece minute ne-am prefăcut că avem o conversație, gesticulând exagerat și strigând aiureli, în timp ce traversam în forță pasarela aglomerată.
Mi-am amintit atunci de hidrotaxiul din Vancouver, cum gesticula Buck vag, vorbind pe un ritm similar cu al dentiștilor care îți pun sute de întrebări ambigue în timp ce îți lucrează în gură.
Din fericire, vremea hotărâse să fie însorită, altfel ne-am fi ales cu hipotermie pe pod. Ne-am oprit la jumătate, prefăcându-mă că sar peste balustradă. Alex s-a schimonosit în stilul caracteristic și a scuturat din cap. M-a apucat de mâini și m-a tras înapoi, aplecându-se să-l aud strigându-mi la ureche:
— Am o mare senzație de diaree.
Am izbucnit în râs și am mers mai departe, el spre interior, eu spre balustradă, făcând eforturi să nu-mi mai râd de el. Probabil că aș cădea și nu doar că aș muri, ci l-aș traumatiza pe bietul Alex Nilsen și numai asta nu vreau.
La capătul podului se află un restaurant, Round House Cafe, o clădire sferică din sticlă. Ne-am adăpostit să bem o cafea și să ne lăsăm auzul să-si revină după vânt.
Erau zeci de librării și magazine de vechituri în San Francisco, dar am hotărât că ne ajung câte două din fiecare.
Mai întâi, am luat taxiul până la City Lights, librărie și editură la pachet, care există de la apogeul perioadei beatnic. Nici unul dintre noi nu era mare amator al generației Beat, dar era exact genul de magazin vechi în care te pierdeai și pentru care trăia Alex. De-acolo ne-am oprit la un magazin pe nume Second Hand Vintage, unde am găsit o poșetă cu paiete din anii '40 la optsprezece dolari.
Plănuiserăm să mergem și în Haight-Ashbury, la Booksmith, dar deja digeraserăm marele mic dejun englezesc de la Blue Heron Inn, iar
cafeaua de la Round House ne dădea amândurora trepidații.
— Pare că trebuie să ne întoarcem, i-am spus lui Alex când am ieșit din magazin să căutăm de mâncare.
— Așa pare, a consimțit. Poate la cea de-a cincisprezecea noastră
aniversare.
Mi-a zâmbit de la înălțime și mi-a crescut inima atât de mult, că mai aveam puțin și pluteam cu totul.
— Să știi. Alex Nilsen, că m-as mai mărita o dată cu tine, i-am spus.
Și-a înclinat capul într-o parte. A invocat mutra de cuțu trist.
— Asta pentru că mai vrei vin gratis?
N-a fost simplu să alegem un restaurant într-un oraș atât de ofertant, dar eram prea flămânzi ca să consultăm lista pe care o încropiserăm, așa că am mers pe clasic.
Farallon nu este un restaurant ieftin, numai că în cea de-a doua zi de degustare de vinuri, când eram amândoi chercheliți, Alex mai ceruse un pahar strigând „Când ești la Roma!” și de-atunci, ori de câte ori ezitase unul dintre noi să cumpere ceva, celălalt insistase cu „La Roma!”
Până acum, cel mai departe am mers cu o înghețată enormă, cărți de la anticariat și mult vin, însă Farallon este superb, piatră de hotar în San Francisco, iar dacă tot urma să cheltuim o grămadă de bani, puteam foarte bine s-o facem acolo. Imediat ce am intrat în clădirea cu plafoane opulente, sferice, corpuri de iluminat aurite și separeuri cu tăblii aurite, l-am forțat pe Alex să bată palma, zicând:
— Fără regrete!
— Îmi vine să vărs când bat palma cu cineva, a murmurat el.
— Atunci mai bine scapi de o problemă, în caz că urmează să afli că
ești alergic la fructele de mare.
Eram atât de fascinată de decorul extravagant, încât m-am împiedicat de trei ori în drum spre masă. Parcă eram în castelul din Mica Sirenă, doar că nu era animat, iar oamenii erau îmbrăcați.
Cât timp ne-a lăsat ospătarul să ne uităm la meniu, Alex a făcut ca pe vremuri, când l-a deschis și s-a dat înapoi cu ochii mari, ca un armăsar înspăimântat, la vederea prețurilor.
— Pe bune? Așa rău? am întrebat.
— Depinde. Vrei mai mult de 15 grame de caviar?
Nu era atât de scump să fie ocolit de clasa de mijloc superioară din
Linfield, dar pentru noi, da, era scump. Am împărțit un platou de două
persoane cu stridii, crab și creveți și un singur cocktail.
Ospătarul ne-a detestat. Când am plecat, am trecut pe lângă el și mi s-a părut că l-am auzit pe Alex șoptind „Ne pare rău, domnule”.
Ne-am dus direct să luăm o pizza la pachet și am înfulecat împreună
una întreagă, mare, cu brânză.
— Am mâncat mult prea mult, a spus Alex în timp ce mergeam mai târziu pe stradă. Parcă eram posedat de un demon vestic la restaurant și a venit platoul ăla. Parcă îl și auzeam pe tata zicând „Ei, asta nu-i economie”.
— Știu, am confirmat. Pe la jumătate îmi venea să zic ia-mă și du-mă
la un hipermarket să-mi cumpăr o pungă cu tăieței de cinci dolari, cu care poți hrăni o familie cu săptămânile.
— Am impresia că nu mă pricep la vacanțe, a spus Alex. Mă simt vinovat să fac excese.
— Nu-i așa, am protestat. Tu oricum te simți vinovat din orice, așa că nu mai da vina pe excese.
— Touche! Și totuși. Cred că te-ai fi distrat mai mult dacă veneai cu Julian.
