Îmi vine să-i spun asta, să-i cer să montăm o cameră și să facem niște poze, dar mă simt prost imediat că mi-a trecut așa ceva prin cap.
Este al doilea cu care m-am culcat, dar nu știe asta. Nu m-a întrebat.
Primul încă mai vine uneori la bar și flirtează puțin, dar amândoi ne dăm seama că puțina atracție de la începuturile noastre s-a fâsâit după ce ne-am tras-o de două ori pe fugă. A fost cam penibil, dar decent și, până
la urmă, mă bucur că am scăpat, pentru că am senzația că Julian ar fi intrat în panică și nu s-ar fi apropiat de mine dacă ar fi știut cât de lipsită
de experiență sunt. I-ar fi fost frică să nu mă atașez de el și probabil că
asta s-ar fi întâmplat, dar cred că și el s-a atașat, așa că deocamdată nu-i nici o problemă că suntem de nedezlipit.
Julian l-a cunoscut pe Alex prima dată când a venit acesta în vacanța de Crăciun la barul meu, a doua oară în vacanța de primăvară la bodega cu biciclete a lui Julian și a treia oară la micul dejun la Waffle House, înainte ca eu și Alex să plecăm în vacanța asta.
Îmi dau seama că Julian nu are cea mai bună părere despre Alex, ceea ce mă dezamăgește puțin și, totodată, sunt conștientă că Alex îl
disprețuiește pe Julian, lucru care nu ar fi trebuit să mă mire.
Îl consideră pe Julian nesăbuit, nepăsător. Nu-i place că întârzie mereu sau că uneori nu știu nimic de el cu zilele, după care suntem constant împreună următoarele săptămâni sau că nu mi-a cunoscut părinții, cu toate că locuiesc în același oraș.
— Nu-i nimic, am insistat, când mi-a împărtășit Alex aceste păreri în avion, în drum spre San Francisco, acum câteva zile. Nu ne afectează.
Nici nu vreau să-mi cunoască familia.
— Se vede că nu înțelege, a spus Alex.
— Ce anume? am întrebat.
— Pe tine. Habar n-are cât de norocos este.
A fost și drăguț, și dureros ce a spus. Felul în care ne vedea Alex relația mă stingherea, chiar dacă nu eram sigură că are dreptate.
— Și eu sunt norocoasă, am spus. Alex, este un tip special.
A oftat.
— Poate trebuie doar să-l cunosc mai bine.
Mi-am dat seama după ton că nu considera asta o soluție. Când visam cu ochii deschiși, mi-i imaginam pe cei doi devenind cei mai buni prieteni, atât de apropiați încât să devină clar că trebuie să-l luăm și pe Julian în vacantele noastre de vară, dar văzând cum interacționau, mi-am dat seama că nu-i cazul să aduc vorba.
Așa că am plecat doar cu Alex la San Francisco. Cartea mea de credit îmi adusese suficiente puncte cât să obțin unul dintre biletele dus-întors gratis și am împărțit costul celuilalt cu Alex.
Am început cu patru zile în ținutul viticol, la o pensiune nouă din Sonoma, care oferea două nopți în schimbul publicității pe care o făceau celor douăzeci și cinci de mii de urmăritori ai mei. Alex s-a oferit să-mi facă fotografii în tot soiul de ipostaze pitorești: pe o bicicletă roșie de modă veche, pe care o închiriază pensiunea oaspeților, cu o pălărie de paie gigantică, flori în coșul de răchită prins de ghidon.
Hoinărind în natură, pe pajiști cu tufăriș și arbori zvelți.
Bând cafea pe terasă și o băutură rece în camera de zi.
Am avut noroc și cu degustările de vin. Prima cramă pe care am vizitat-o oferea degustări în cazul în care cumpărai o sticlă și am căutat pe internet care este cea mai ieftină înainte să mergem. Alex m-a fotografiat între rândurile de viță-de-vie cu un pahar de rose și cu
piciorul ridicat într-o parte ca să mă dau mare cu ridicola salopetă de modă veche, mov cu dungi galbene.
Eram deja abțiguită și când s-a pus în genunchi în țărâna uscată cu pantalonii lui gri-deschis ca să facă poza, era să mă prăbușesc de râs văzând unghiul ciudat pe care l-a ales pentru încadrare.
— Prea mulți vin, am spus, gâfâind.
— Prea. Mulți. Vin? a repetat, bucuros și uluit, iar când am căzut pe vine în mijlocul rândului, râzând în neștire, mi-a mai făcut câteva poze de foarte jos, poze care mă fac să semăn cu un con de piele îmbrăcat stilat.
Făcea intenționat pe fotograful nepriceput, nu ca formă de protest, ci ca să mă facă să râd. Era cealaltă latură a monedei cuțu trist, spectacol dedicat doar mie.
Până am ajuns la a doua cramă, eram deja adormiți din pricina alcoolului și a soarelui și mi-am lăsat capul pe umărul lui. Eram înăuntru, din motive tehnice: toată partea din spate a clădirii era o ușă de garaj cu geamuri, care se ridica pentru a te putea plimba de la terasa cu flori de bougainvillea încâlcite pe zăbrele, până la barul deschis, aerisit, cu tavan de șase metri și ventilatoare de mare capacitate, care se învârteau leneș ca pe ritmul unui cântec de leagăn.
— De când sunteți împreună? a întrebat femeia simpatică între două
vârste care se ocupa de degustare, când s-a întors cu următorul vin, un Chardonnay ușor și răcoros.
— Ah! a exclamat Alex.
În toiul căscatului, l-am strâns de bicepși și am spus:
— Tocmai ne-am căsătorit.
Barmanița s-a înveselit.
— În cazul ăsta, fac cinste, a spus și ne-a făcut cu ochiul.
O chema Mathilde și era franțuzoaică de fel, dar se mutase în Statele Unite după ce își cunoscuse soția online. Locuiau în Sonoma, dar își făcuseră luna de miere lângă San Francisco.
— Se numește Blue Heron Inn, mi-a spus. Cel mai bucolic loc în care am fost vreodată. Romantic și plăcut, ardea focul, terasa era superbă – la câteva minute de Muir Beach. Musai să mergeți acolo. Este perfect pentru tineri căsătoriți. Spuneți-le că v-a trimis Mathilde.
