Îsi muscă buza inferioară cu dinții și sunt fascinată de imagine.
Tresar când se uită din nou la mine.
— M-ar ajuta dacă ai găsi niște gheață, recunoaște. De obicei, alternez comprese reci și calde, dar cel mai important este să stau nemișcat.
O spune cu dispreț.
— Înțeles.
Îmi pun sandalele și îmi iau geanta.
— Ce faci? întreabă.
— Mă duc la farmacie. Frigiderul ăla n-are nici tavă de gheață, darămite gheață și mă îndoiesc că Nicky are pernă electrică.
— Nu trebuie să te duci, zice Alex. Zău, dacă nu mă mișc, nu pățesc nimic. Culcă-te la loc.
— Și tu stai în fund pe întuneric? Nici vorbă. În primul rând, este sinistru, în al doilea rând m-am trezit, așa că măcar să mă fac utilă.
— E vacanța ta.
Mă duc spre ușă, pentru că nu mă poate opri.
— Nu, spun. E vacanța noastră de vară. Să nu dansezi gol până mă
întorc, bine?
Suspină din rărunchi.
— Mersi, Poppy. Serios.
— Nu-mi mai mulțumi atâta. În mintea mea, fac deja o listă absurdă
cu feluri în care mă poți răsplăti.
În sfârsit, surâde.
— Bine. Îmi place să fiu util.
— Știu. Întotdeauna mi-a plăcut asta la tine, spun.
CAPITOLUL 15
Acum opt veri
Ne întoarcem în camera de hotel din centru la două și jumătate dimineața, puțin abțiguiți. De obicei, nu bem așa mult, dar întreaga vacanță a fost o sărbătoare.
Sărbătorim faptul că Alex a terminat facultatea și, în curând, va începe masteratul de scriere creativă la Indiana University.
Îmi tot spun că nu-i așa departe. De fapt, am fi mai aproape unul de altul decât suntem de când m-am lăsat eu de școală, dar, adevărul este că, oricât călătoresc, abia aștept să plec din casa părinților din Linfield. Am început să caut apartamente în alte orașe, posturi flexibile ca barmaniță și ospătăriță, unde pot munci până la epuizare, înainte să-mi iau câteva săptămâni libere ca să călătoresc.
A fost foarte bine cu ai mei, dar orice altceva îmi dă claustrofobie când merg acasă, ca și cum suburbiile ar fi un lat care, cu cât mă zbat mai mult, cu atât mă sugrumă mai tare.
Mă întâlnesc cu foștii profesori, iar când mă întreabă și le răspund cu ce mă ocup, strâmbă din gură critic. Văd foști colegi de clasă care mă
hărțuiau, alții destul de prietenoși și mă ascund. Lucrez la un bar de lux, la patruzeci de minute spre sud, în Cincinnati, iar când a intrat Jason Stanley, primul cu care m-am sărutat vreodată, cu zâmbetul lui desăvârșit și genul de ținută necesară posturilor cu normă întreagă și salarii mult peste cele medii, m-am ascuns în baie. I-am spus șefei că am vomat.
Câteva săptămâni mai târziu, m-a tot întrebat ce mai fac, cu un ton care sugera foarte clar că mă credea însărcinată.
Nu eram însărcinată. Eu și Julian avem întotdeauna grijă. Cel puțin eu. În general, Julian nu-i atent din fire. Este genul care spune da la orice, indiferent ce presupune. Când mai vine la locul meu de muncă, termină
băuturile lăsate pe bar și a încercat o dată majoritatea drogurilor (inclusiv heroină). Este mereu pus să plece în weekend la Red River Gorge sau Hocking Hills – sau în excursii ceva mai lungi la New York, cu autobuzul de noapte, care costă doar șaizeci de dolari dus-întors, dar rar are toaletă.
Are cam același program flexibil ca mine – și el s-a lăsat de școală, dar a plecat de la Universitatea din Cincinnati după numai un an.
Studia designul în arhitectură, dar de fapt vrea să fie artist plătit. Își expune picturile în puncte DIY prin oraș și locuiește cu alți trei pictori într-o veche casă albă care îmi amintește de Buck și pelerinii din Tofino.
Uneori, după prea multe beri, stând pe prispă în timp ce toți fumează
iarbă sau țigări cu cuișoare și vorbesc despre visurile lor, mă apucă o asemenea nostalgie, că-mi vine să urlu de tristețe și de fericire în același timp, fără să știu care predomină.
Julian este slab mort, are pomeții scobiți și ochii vigilenți, de ai senzația că vede prin tine. După primul nostru sărut, în fața barului său preferat, o bodegă în centru, cu atelier de reparat biciclete în spate, mi-a zis că nu vrea să se căsătorească sau să aibă copii.
— Nu-i nimic, i-am răspuns. Nici eu nu vreau să mă mărit cu tine.
A râs grosolan și m-a sărutat din nou. Are mereu gust de țigări sau bere, iar când nu este la muncă – lucrează la un depozit UPS la periferia orașului – și pictează acasă, se afundă atât de tare în pictură, că uită să
mănânce sau să bea. Când ne întâlnim după aceea, este cam arțăgos, dar numai câteva minute, până înghite ceva, moment în care își revine și redevine iubitul dulce și sensibil care mă sărută și mă atinge atât de senzual, încât îmi tot zic „Fac pariu că ar da bine pe film”.
