Eram convinsă că putem da totul uitării, dar, îmi dau seama acum, că de fiecare dată când mai aflu ceva din ultimii doi ani, parcă mă taie în carne vie. Cred că și el este afectat într-un fel sau altul, dar se pricepe foarte bine să-si înăbușe emoțiile când nu vrea să le împărtășească.
Tot drumul spre casă îmi vine să îi spun: „Aș schimba totul. Dacă am putea trece peste asta, aș schimba totul”. Când ajungem la apartament, este evident mai cald decât afară. Ne ducem țintă la termostat.
— 27? Iar a urcat? întreabă.
Îmi masez nasul. Mă apucă o durere în spatele ochilor de la căldură, alcool sau stres.
— Bine. Bine. Trebuie să-l dăm pe 26, da? Și după ce scade temperatura, dăm mai jos?
Alex se uită la termostat de zici că a scăpat înghețata din mână. Fără
să vrea, a făcut mutra de cuțu trist.
— Câte un grad pe rând. Așa a zis Nikolai.
Potrivește temperatura la 26, iar eu deschid ușa glisantă a
balconului. Numai că folia de plastic nu lasă aerul să intre. Mă duc în chicinetă și răscolesc prin sertare până găsesc o foarfecă.
— Ce faci? întreabă Alex, venind după mine pe balcon.
— Minimum necesar, zic, înfigând foarfecă în folie.
— Oooo, Nikolai o să se supere pe tine, mă tachinează Alex.
— Nici eu nu-l îndrăgesc prea tare, spun și tai o bucată din folie, o dau la parte și îi fac nod, ca să circule aerul.
— O să ne dea în judecată, zice.
— N-ai decât, Nicky.
Alex chicotește și, după câteva clipe de tăcere, spun:
— Mă gândeam să mergem mâine la muzeul de artă cu tramvaiul.
Cică este o priveliște superbă.
Alex încuviințează.
— Sună bine.
Iar se lasă liniștea. Este abia zece și jumătate, dar este destul de ciudat și mi se pare că cel mai sănătos ar fi să îi urez noapte bună.
— Vrei să te duci la baie înainte...?
— Nu, răspunde Alex. Du-te tu. Vreau să-mi verific e-mailul.
Nu mi-am verificat contul de e-mail de când am ajuns aici și deja am ignorat câteva mesaje de la Rachel, pe lângă mesajele din grupul pe care comunic cu frații mei. Mai mult discută între ei și dezbat idei care nu duc nicăieri. Ultima oară puneau la cale un board game numit Război împotriva Crăciunului, cerându-mi să contribui și eu cu calambururi.
Așa că, cel puțin, am ce face cât zac pe fotoliul pliant, cu ochii în tavan.
Mi se întețește durerea de cap, dar îmi strâng părul scurt în coadă și traversez podeaua zgâriată spre baia futuristă. În bizara lumină albastră, mă spăl pe față, dar, în loc să folosesc unul dintre serurile sofisticate pe care mi le tot dă Rachel, îmi dau cu apă rece la sfârșit, pe tâmple și pe gât.
În oglindă, mă văd la fel de stresată pe cât mă simt. Trebuie să fac ceva, să-i amintesc lui Alex cum era înainte și mai am doar cinci zile s-o fac, ultimele trei fiind în toiul festivităților de nuntă.
Mâine trebuie să fie super tare. Trebuie să fiu Distractiva Poppy, nu Ciudata, Lezata Poppy, iar Alex se va relaxa și totul va fi bine. Îmi pun șortul de mătase și bluza în care dorm, mă spăl pe dinți și mă întorc în cameră, unde Alex a stins toate luminile în afară de veioza de lângă pat și
stă întins pe saltea în șortul sport și tricou, cu aceeași carte de mai devreme în mână.
Întâmplător, știu că Alex Nilsen doarme întotdeauna la bustul gol, chiar și atunci când temperatura nu este absurd de ridicată, dar nu contează, fiindcă oricum eu o să dorm pe fotoliul pliant.
— Dă-te jos din patul meu! zic.
— Tu ai plătit, spune. Dormi în pat.
— R + R a plătit.
Și astfel, mă afund în minciună. Nu-i una gravă, dar totuși.
— Vreau fotoliul, spune Alex. De câte ori apucă un bărbat adult să
doarmă pe un fotoliu pufos, Poppy?
Mă așez lângă el și mă dau în spectacol dându-l la o parte, dar este prea voinic să-l clintesc. Mă răsucesc, împingându-mă în picioare, cu genunchii lipiți de marginea patului și cu mâinile în șoldul lui drept, strângând din dinți și încercând să-l împing.
— Încetează, ciudato, zice.
— Nu eu sunt ciudata. Mă pun pieziș și încerc să-l împing cu șoldul.
