Zâmbesc.
— Da.
Râde stânjenit și își trece mâna prin păr.
— Aoleu, ce plictisitor este să îmbătrânești. Cea mai tare poveste este că și-a luat tata autocolant nou.
— E o poveste foarte tare, insist.
— Ai dreptate. Înclină capul. Acum vrei să-ți povestesc despre mașina mea de spălat vase ?
Icnesc cu mâna pe inimă.
— Ai propria ta mașină de spălat vase? Adică e pe numele tău?
— Îhî. De obicei, nu le primești pe numele tău, dar da, am cumpărat-o. Imediat după ce mi-am luat casa.
Mă săgetează cumplit un fior incert.
— Ai... cumpărat o casă?
— Nu ți-am spus?
Clatin din cap. Evident că nu mi-a spus. Când să-mi fi spus? Tot doare. Fiecare lucru de care nu am știut în ultimii doi ani doare.
— Casa bunicilor, zice. După ce a murit bunica. I-a lăsat-o tatei și el a vrut s-o vândă, dar are nevoie de reparații pentru care nu a avut timp sau bani, așa că locuiesc în ea și o restaurez.
— Betty?
Înghit în sec din pricina emoțiilor care mă cuprind. Am văzut-o pe bunica lui Alex de puține ori, dar o adoram. Era mai micuță și mai feroce decât mine, îi plăceau la nebunie romanele cu crime misterioase și să
croșeteze, mâncarea iute și arta modernă. Se îndrăgostise de preotul ei, iar acesta se lăsase de preoție ca să se căsătorească („Și uite așa, am devenit protestanți!”), după care („opt luni mai târziu”, îmi spusese, facându-mi cu ochiul) s-a născut mama lui Alex, cu un ciuf negru ca al ei și un nas „puternic” precum al bunicului lui Alex, Dumnezeu să-l odihnească.
Avea o casă mișto, de la începutul anilor șaizeci. Avea tapetul original portocaliu cu galben în camera de zi și fusese nevoită să pună un covor maro urât peste podeaua de lemn și gresie – chiar și în baie – după
ce alunecase și își rupsese un șold cu câțiva ani în urmă.
— A murit Betty? șoptesc.
— Împăcată, spune Alex, fără să se uite la mine. Știi, era foarte, foarte bătrână.
A început să împăturească ambalajele paielor în pătrățele foarte mici. Nu trădează nici o emoție, dar știu că Betty era preferata lui în familie, poate în aceeași măsură cu David.
— Of, ce rău îmi pare. Mă lupt să nu-mi tremure glasul, dar mă
emoționez toată. Flannery O’Connor și Betty. Aș vrea să-mi fi spus.
Ochii lui căprui se îndreaptă lent spre mine.
— Nu știam dacă vrei să mai ai de-a face cu mine.
Clipesc să-mi rețin lacrimile, mă uit în altă parte și mă prefac că-mi dau părul din ochi, nu că-mi șterg lacrimile. Când mă uit din nou la el, mă fixează cu privirea.
— Voiam, spun.
Fir-ar să fie, mă apucă tremuratul. Parcă și cântărețul din spatele camerei cântă în surdină, așa că suntem doar noi în separeul roșu, la
masa colorată și sculptată de mână.
— Mda, zice Alex blând. Acum știu.
Îmi vine să întreb dacă a vrut să vorbească atunci cu mine, dacă a scris mesaje pe care nu le-a trimis sau s-a gândit așa de mult să mă sune, încât mai că a format numărul. Dacă simte și el că a fost debusolat doi ani în care nu am vorbit și de ce a permis așa ceva. Vreau să-mi spună că
de-acum va fi ca înainte, când ne spuneam absolut totul și a fi împreună
sau singur era la fel de simplu și de firesc, fără a ne simți deloc singuri.
Dar vine ospătarul cu nota. Mă întind instinctiv spre ea, înaintea lui Alex.
— Ăsta nu-i cardul de la R+R? pare că întreabă.
Mint fără să stau pe gânduri.
— Mai nou, ne restituie banii.
Mă mănâncă mâinile de stres că îl mint, dar este prea târziu să-mi retrag cuvintele.
Când ieșim, s-a întunecat și se văd stelele. Arșița zilei s-a domolit și, cu toate că sunt mai mult de 25 de grade, nu se compară cu cele 40 de mai devreme. Ba chiar adie vântul. Nu zicem nimic când traversăm parcarea spre mașină. Suntem încordați acum că mai aveam puțin și discutam despre ce s-a întâmplat în Croația.
