— Vrei să te întinzi? întreb.
Scutură din cap.
— Când pățesc asta, cel mai greu îmi vine să mă scol și să mă așez.
„Când pățește asta?” mă întreb în sinea mea, săgetată de vinovăție.
Aparent, s-a mai ales cu ceva în ultimii doi ani fără Poppy.
— Ia, zic. Stai să-ți pun niște perne în spate.
Încuviințează și consider că mi-a confirmat că nu-i fac mai rău.
Răscolesc pernele, le așez lângă tăblie și se întinde încet, schimonosit de durere.
— Alex, ce s-a întâmplat?
Arunc o privire la ceasul de pe noptieră. E cinci și jumătate dimineața.
— M-am sculat să alerg, zice. Dar cred că am făcut o mișcare greșită.
Poate prea repede sau ceva, că am simțit o crampă în spate și... Își sprijină
capul de pernă, strângând din ochi. Fir-ar să fie, Poppy, îmi pare rău.
— Îți pare rău? Păi, de ce ție îți pare rău?
— Este vina mea. Nu credeam că este așa jos patul. Trebuia să mă
gândesc că asta o să pățesc dacă mă ridic brusc.
— Cum să fi știut? întreb uluită.
Se freacă pe frunte.
— Ar fi trebuit, repetă. Mi se întâmplă deja de un an. Nici nu pot să
mă aplec să-mi iau pantofii până nu mă scol și fac mișcare jumătate de oră. Nu mi s-a năzărit. Și nu am vrut să ai vreo migrenă dacă dormi pe fotoliu și...
— De-asta nu ar trebui să faci pe eroul, îl tachinez cu blândețe, dar își păstrează expresia chinuită.
— Nu m-am gândit, zice. N-am vrut să-ți stric vacanța.
— Alex, hei! îl ating ușor pe braț ca să nu-l afecteze mai tare. Nu mi-ai stricat vacanța, da? Nikolai a făcut-o.
Zâmbește neconvingător în colțul gurii.
— Ce să-ți aduc? întreb. Cum pot să te ajut?
Oftează. Alex Nilsen urăște să fie neajutorat. Lucru care merge mână
în mână cu a fi servit. În facultate, când a luat streptococ, a dispărut o săptămână (prima oară când m-am supărat cu adevărat pe el). Când mi-a zis colegul lui de cameră că Alex zace la pat cu febră, am făcut o supă
oribilă de pui cu tăieței în bucătăria căminului și i-am dus-o în cameră.
A încuiat ușa și nu m-a lăsat să intru ca să nu iau streptococul, așa că
am început să strig prin ușă: „Păstrez copilul, să știi! ” până a cedat.
Nu-i place deloc să fie cocoloșit. Chestia asta are cam același efect ca formidabila mutră de cuțu trist. Mă copleșește. Iubirea crește mai puțin ca un talaz și mai mult fulgerător, ca un zgârie-nori din oțel, care țâșnește din centrul meu și doboară tot ce-i stă în cale.
— Alex. Te rog, lasă-mă să te ajut.
Oftează răpus.
— Am antiinflamatoare în buzunarul din față al genții de laptop.
— În regulă.
Scot flaconul, umplu un pahar cu apă în chicinetă și i le aduc.
— Mersi, spune spășit și ia pastila.
— Pentru nimic, zic. Ce mai ai nevoie?
— Nu trebuie să faci nimic, spune.
— Uite care-i treaba. Trag aer adânc în piept. Cu cât îmi spui mai repede cum te pot ajuta, cu atât o să îți revii mai repede și se termină mai repede, bine?
