Nu era o întrebare, însă după felul în care a întors ochii la mine și din nou la drum, mi-a dat seama că voia un răspuns.
— M-am gândit să-l chem, am recunoscut.
— Da?
Alex a scos o mână din buzunar și și-a netezit părul. Nu știu cum, luminile stradale care-l scoteau în evidență pe trotuarul întunecat îl făceau să pară și mai înalt. Chiar și aplecat de spate, tot se înălța mult peste mine. Cred că așa a fost întotdeauna. Nu am observat, fiindcă fie cobora la înălțimea mea, fie mă ridica la a lui.
— Da. L-am luat de braț. Dar mă bucur că nu am făcut-o. Mă bucur că suntem doar noi doi.
S-a uitat în josul umărului la mine și a încetinit pasul. Am încetinit și eu.
— Vrei să te desparți de el?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. Ca și felul în care mă privea, cu sprâncenele ridicate și gura mică.
Mi-a stat inima în loc preț de o clipă.
Da, mi-am spus pe loc, fără să stau pe gânduri.
— Nu știu. Poate, am spus cu voce tare.
Am mers mai departe. Am dat peste un bar cu tematică Hemingway.
Poate pare o temă ambiguă, numai că au scos-o la capăt cu lemnul negru lucios, lumină caldă de chihlimbar și plase (nu ciorapii-plasă, chiar plase de pescuit) suspendate de tavan. Băuturile erau numai cocktailuri cu rom, denumite după cărțile și nuvelele lui Hemingway și, în următoarele două ore, fiecare dintre noi a băut câte trei, plus un shot. Eu tot spuneam:
„Sărbătorim! Haide, Alex!”, dar parcă scopul era să dau ceva uitării.
Iar acum, în timp ce intrăm împleticit în camera de hotel, mi se năzărește că nu-mi amintesc ce voiam să uit, așa că probabil a funcționat.
Îmi arunc pantofii din picioare și mă prăbușesc pe primul pat, în timp ce Alex dispare la baie și se întoarce cu două pahare cu apă.
— Bea, zice. Mormăi și încerc să-i dau peste mână. Poppy, spune mai ferm, iar eu mă ridic ca un țânc răsfățat și primesc paharul cu apă.
Stă pe pat lângă mine până termin paharul, după care se duce să le mai umple o dată pe amândouă. Nu știu de câte ori o face – mai am puțin și adorm. Tot ce știu este că în cele din urmă pune paharele deoparte și dă
să se ridice, iar eu, pe jumătate adormită și beată, mă întind spre brațul lui și zic:
— Nu pleca.
Se așază la loc pe pat și se întinde lângă mine. Adorm ghemuită
lângă el și când mă trezesc a doua zi să opresc alarma, el este deja la duș.
Umilința de a-i fi cerut să doarmă cu mine năvălește peste mine dogoritor. Știu pe loc că nu mă pot despărți de Julian când ajung acasă.
Trebuie să mai aștept destul cât să mă asigur că știu ce fac. Destul cât să
nu creadă Alex că cele două lucruri au legătură între ele.
„Nu au”, îmi spun. Sunt destul de sigură că nu.
CAPITOLUL 16
Vara asta
Găsesc o farmacie non-stop în Palm Springs și conduc până acolo în razele blânde ale răsăritului. Pe urmă, mă întorc la apartament înainte să
se fi deschis magazinele. Parcarea de la Desert Rose a început deja să
clocotească, iar răcoarea zorilor rămâne doar o amintire în timp ce urc scara, încărcată de sacoșe.
— Cum te simți? îl întreb pe Alex închizând ușa după mine.
— Mai bine. Zâmbește crispat. Mersi.
Mincinosul. I se citește suferința pe toată fața.
Emoțiile le mai poate ascunde, dar asta mai greu. Pun cele două
pachete de gheață cumpărate în congelator, mă duc la pat și bag în priză
perna electrică.
— Apleacă-te în față, îi cer, iar Alex se mișcă doar cât să-i strecor pernuța pe lângă mormanul de perne de puf ca să-i stea peste mijloc. Îl ating pe umăr, ca să-l ajut să se lase la loc mai ușor. Are pielea foarte caldă. Sunt sigură că perna electrică nu o să fie comodă, dar sper să-l ajute și să-i încălzească mușchii până se relaxează.
În jumătate de oră, îi punem gheața ca să se reducă inflamația. Oi fi citit despre crampele musculare pe culoarele farmaciei, în liniște, la lumina fluorescentă.
— Am și unguent antiinflamator, zic. Te ajută vreodată?
