Ne ospătăm ca la picnic pe pat. Eu mănânc mai mult gogoși și două
lingurițe din iaurtul lui Alex. El mănâncă mai mult iaurt, dar devorează
și jumătate din gogoașa cu căpșune.
— Nu mănânc asta de fel, zice.
— Știu.
— E destul de bună.
— Are tâlc, spun, însă în cazul în care a prins aluzia la prima noastră
vacanță împreună, o ignoră și mi se strânge inima.
Este foarte posibil ca toate acele momente care au însemnat enorm pentru mine să nu fi însemnat la fel de mult pentru el. Este foarte posibil să nu fi luat legătura cu mine în acești doi ani, pentru că atunci când am încetat să mai vorbim, nu a pierdut ceva atât de valoros cum am pierdut eu.
Mai avem cinci zile din excursia asta, cu tot cu ziua de azi – deși azi și mâine sunt ultimele zile înainte nuntă – și, în clipa asta, mă îngrozește altceva decât stângăcia.
Mă gândesc la dezastrul emoțional. Versiunea completă a ceea ce simt acum, dar care se întinde zile în șir fără ușurare, fără scăpare. Cinci zile să pretind că mă simt bine, când în sine mea mă rup în bucăți din ce în ce mai mici, până nu mai rămâne nimic din mine.
Alex își așază cafeaua rece pe noptieră și se uită la mine.
— Ar trebui să ieși din casă.
— Nu vreau, spun.
— Ba vrei, protestează. E vacanța ta, Poppy. Și știu că nu ai tot ce îți trebuie pentru articol.
14 Tip de cafea infuzată la rece
— Articolul poate să aștepte.
Saltă capul nesigur.
— Te rog, Poppy, zice. O să mă simt îngrozitor dacă stai cu mine în casă toată ziua.
Îmi vine să-i spun că eu m-aș simți îngrozitor dacă aș pleca. Îmi vine să spun „Tot ce am vrut în vacanța asta a fost să fiu oriunde cu tine” sau
„Cui îi pasă de Palm Springs pe arșița asta” sau „Te iubesc atât de mult, încât uneori doare”. În schimb, spun:
— Bine.
După care mă ridic și mă duc la baie să mă pregătesc, înainte să plec, îi aduc lui Alex pachetul cu gheață și îi iau perna electrică.
— Te descurci singur? îl întreb.
— O să dorm după ce pleci, zice. Mă descurc fără tine, Poppy.
Ultimul lucru pe care vreau să-l aud.
Fără supărare, dar puțin îmi pasă de Muzeul de Artă Palm Springs.
Poate mi-ar păsa în alte condiții, dar așa, mi-e limpede și mie, și personalului că pierd vremea. N-am știut niciodată cum să privesc arta dacă nu-mi explica cineva.
Primul meu iubit, Julian, zicea: „Ori simți, ori nu simți”, dar nu mă
ducea niciodată la MoMA sau la Met (când luam autobuzul de noapte spre New York, săream cu totul peste ele) și nici măcar la Muzeul de Artă
din Cincinnati. Mă ducea la galerii DIY, unde artiștii se întindeau goi pe jos, cu organele genitale tăvălite prin smoală și pene și ascultau la maximum înregistrări din restaurantele P.F. Chang.
În acele contexte, era mai ușor să „simți ceva”. Stânjeneală, repulsie, anxietate, amuzament. Aveai enorm de multe de învățat din astfel de extravaganțe, plus că micile detalii îți mai dădeau câte un indiciu care înclina balanța.
Însă arta vizuală nu-mi declanșează nici o reacție viscerala și habar nu am cât ar trebui să stau în fața unui tablou sau ce față ar trebui să fac ori cum știu dacă am ales cea mai banală operă dintre toate și toți ghizii mă judecă în mintea lor.
Sunt destul de sigură că nu mă uit suficient de mult și de semnificativ la operele de față, pentru că termin tura în mai puțin de o oră. Nu vreau decât să mă întorc la apartament, dar nu și dacă nu vrea Alex.
Așa că mai fac o tură. Și apoi pe a treia. De data asta citesc toate plăcuțele. Iau pliantele de la recepție cu mine, ca să am ce studia intens.
Un ghid chel, cu piele transparentă, se uită urât la mine.
Probabil are impresia că fac cercetare pentru o spargere. La cât am stat aici, aș fi putut foarte bine s-o fac. Doi iepuri dintr-o lovitură etc, etc, etc.
În sfârșit, accept că trebuie să plec și mă duc pe Palm Canyon Drive, unde ar trebui să fie niște magazine de antichități super tari.
Și sunt. Galerii, expoziții și magazine de antichități înșirate frumos, presărate cu pete moderniste de culoare stridentă, tipică mijlocului de veac – albastrul oului de măcăleandru, portocaliu țipător, verde crud, veioze galben-muștar care par ilustrate, canapele Sputnik și candelabre metalice sofisticate cu spițe în toate direcțiile.
Parcă sunt în vacanță în versiunea anilor 1960 despre viitor. Destul cât să-mi rețină atenția vreo douăzeci de minute. După care strâng din dinți și o sun pe Rachel.
