— Mi se pare... nepoliticos, cam așa ceva, încearcă Alex să explice.

— Nepoliticos? Trey își aprinde o țigară. Suntem adulți, nene. Pune mâna pe iubita ta dacă vrei.

Sarah pufnește.

— Lasă. De ani întregi avem discuția asta. M-am consolat. O să mă

mărit cu un bărbat căruia nu-i place să ne ținem de mână.

Îmi sare inima din piept când aud cuvântul „mărit” Chiar așa serioasă este relația lor? Adică, evident este serioasă, dar nu s-au împăcat de mult. Mai vorbesc și eu cu Trey uneori despre căsătorie, dar la modul

„poate, cine știe, hai să nu punem presiune”.

— Ei, asta o înțeleg, zice Trey, suflând fumul de țigară dinspre noi. E

de rahat să te ții de mână. Nu-i comod și îți limitează mișcarea, iar în mulțime este un inconvenient. E ca și cum ți-ai prinde picioarele cu cătușe.

— Ca să nu mai zicem că-ți transpiră mâna, zice Alex. Una peste alta, e incomod.

— Mie îmi place la nebunie să mă țin de mână cu cineva! intervin, îndesând cuvântul „măritiș” în fundul creierului, ca să mă gândesc altă

dată la el. Mai ales în mulțime. Mă simt în siguranță.

— Ei bine, se pare că dacă mergem la Florența înainte să se termine vacanța, spune Sarah, o să mă țin de mână cu Poppy, iar voi doi, lupi singuratici, o să vă pierdeți în mulțime.

Sarah ridică paharul spre mine și ciocnesc cu ea și râdem amândouă

și cred că este prima dată când îmi place de ea. Îmi dau seama că aș fi putut să o plac de la început, dacă nu aș fi fost atât de posesivă cu Alex,

încât ea să nu aibă loc între noi.

Nu trebuie să mai fac asta. Așa hotărăsc și, de-acum înainte, vinul își face efectul și toți patru vorbim, glumim, râdem și noaptea asta dă tonul întregii vacanțe.

Ne bucurăm de zile lungi și însorite de rătăcit în fiecare orășel vechi.

Mergem la podgorii, rotim pahare de vin cu gura întredeschisă ca să

inhalăm aroma profundă de fruct. Luăm prânzul în clădiri antice de piatră, unde gătesc bucătari renumiți în toată lumea. Alex se duce dis-de-dimineață la alergat, Trey pleacă și el curând după aceea să caute locuri de fotografiat sau să facă fotografiile pe care și le-a propus. Eu și Sarah dormim până târziu de obicei, după care ne vedem la piscină unde înotăm mult (sau lenevim pe plute cu paharele pline de limoncello și vodcă), vorbim despre nimic prea important, dar cu mult mai multă

lejeritate decât o tăcuserăm în ziua aceea, la singurul restaurant mediteraneean din Linfield.

Seara ieșim târziu la cină – și vin – după care ne întoarcem pe terasa vilei, vorbim și bem până spre dimineață.

Jucăm toate jocurile pe care le știm din dulapul plin de ele. Jocuri de teren, precum bocce sau badminton, board games precum Clue, Scrabble și Monopoly (pe care Alex îl detestă, chiar dacă nu recunoaște asta când sugerează Trey să jucăm).

Cu fiecare noapte, ne culcăm din ce în ce mai târziu. Scriem nume de vedete pe hârtie, le amestecăm și ni le lipim de frunte ca să jucăm douăzeci de întrebări în care ghicim personajul, cu obstacolul că fiecare întrebare pusă mai cere un pahar.

Curând, devine limpede că nici unul dintre noi nu are aceleași referințe din lumea vedetelor, ceea ce face jocul de două sute de ori mai greu, dar și mai haios. Când întreb dacă personajul meu este vedetă de reality TV, Sarah se preface că vomită.

— Zău? Ador reality TV.

Nu-i ca și cum nu m-am obișnuit cu reacția asta, dar cumva am impresia că aceeași părere dezaprobatoare o are și Alex și simt un punct nevralgic și totodată dorința de a învârti cuțitul în rană.

— Nu știu cum te poți uita la așa ceva, zice Sarah.

— Știu, spune lejer Trey. Nu i-am înțeles niciodată curiozitatea asta a ei. Nu are nici o legătură cu firea ei, dar P o ține una și bună cu The

Bachelor.

— Nu „o țin una și bună”, spun în apărarea mea. Am început să mă

uit la primele sezoane cu Rachel, atunci când participa o fată de la cursul ei de arte și m-a prins după trei-patru episoade. Mi se pare doar că este un experiment incredibil, explic eu. Și vezi ore întregi de filmare înregistrate. Înveți foarte multe despre oameni.

Sarah ridică din sprâncene.

— Adică ce este dispus să facă un narcisist pentru faimă?

Trey râde.

— Fix!

Râd forțat și mai iau o gură de vin.

— Nu la asta mă refeream. Mă foiesc stingherită, încercând să-mi dau seama cum să explic. Vreau să spun că îmi place în mare parte. Dar, în primul rând... Îmi place că la sfârșit oamenii iau pesemne decizii dificile. Există doi-trei participanți cu care aceștia simt o conexiune puternică și nu se reduce totul la a-l alege pe cel mai puternic. În schimb, este ca și cum... Îi vezi cum fac o alegere pe viață.

Și la fel este și în viața reală. Poți iubi pe cineva și tot să știi că

viitorul pe care îl aveți împreună nu te-ar avantaja pe tine sau pe celălalt ori poate pe nici unul.

— Dar chiar sunt durabile relațiile acelea? întreabă Sarah.

— Majoritatea nu, recunosc. Dar nu asta este ideea. Te uiți cum se combină unul cu toți oamenii ăștia, vezi ce diferit se poartă cu fiecare dintre ei și pe urmă vezi ce aleg. Unii îl aleg pe cel de care se simt atrași fizic sau cu care se distrează cel mai bine, iar alții îl aleg pe cel care ar fi un tată super bun sau față de care pot fi sinceri în siguranță. Cum mare parte din dragoste are legătură cu felul în care ești tu cu altcineva.

Îmi place de mine în relația cu Trey. Am încredere în mine, sunt independentă, flexibilă și rațională. Sunt relaxată. Sunt așa cum mi-am dorit să fiu dintotdeauna.

— Corect, spune Sarah îngăduitor. Eu nu prea pot să înghit partea în care te giugiulești cu treizeci de tipi, după care te logodești cu unul cu care te-ai văzut de cinci ori.

Trey își dă capul pe spate râzând.

— Tu sigur te-ai înscrie la emisiune dacă ne-am despărți. Nu, P?

— Ei bine, la asta m-aș uita, chicotește Sarah.

Știu că glumește, dar mă irită, parcă s-au aliat împotriva mea. Îmi vine să zic „De ce crezi asta? Pentru că sunt o narcisistă care face orice pentru faimă?”

Alex îmi dă un picior pe sub masă și când mă uit la el, nici măcar nu mă privește. Îmi reamintește doar că este prezent, că nimic nu mă poate răni.

Înghit în sec și o las baltă.