— Faza cu aeroportul. Că te duci când te simți singură.
— Nu prea mai sunt așa singură, spun.
Am grupul de mesaje cu Parker și Prince – punem la cale un musical Jaws21 fără buget. Pe urmă vorbitul săptămânal cu părinții pe speaker. Mai este și Rachel, care m-a ajutat foarte mult după despărțirea de Guillermo cu invitații la sport, baruri și zile de voluntariat la adăposturi de câini.
Cu toate că eu și Alex nu mai vorbim ca pe vremuri, mai am nuvelele pe care mi le trimite prin poștă cu scurte mesaje pe bilețele. Le-ar putea trimite pe e-mail, dar nu o face, și după ce o citesc pe fiecare, o pun într-o cutie de pantofi în care am început să păstrez lucrurile importante (o singură cutie, ca să nu sfârșesc cu tomberoane întregi pline cu dragoni desenați de copiii pe care încă nu-i am, ca mama și tata.) Nu mă simt singură când îi citesc cuvintele. Nu mă simt singură
când țin acele bilețele în mână și mă gândesc la autorul lor.
— Îmi pare rău dacă simți că nu am fost alături de tine, spune Alex încet.
Dă să adauge ceva, dar scutură din cap și închide gura. Am ajuns în stațiune, parcăm și când mă întorc spre el, își îndreaptă și el privirea spre mine.
— Alex... Îmi ia câteva secunde înainte să continui: De când te-am cunoscut, nu prea m-am simțit singură. Nu cred că o să mă simt vreodată
singură cu adevărat pe lumea asta atât timp cât te am pe tine.
I se îmblânzește privirea și, pentru o clipă, o menține neschimbată.
— Pot să-ți spun ceva jenant?
De data asta, nu mi se năzărește să glumesc, să fiu sarcastică.
— Orice.
Își trece mâna pe volan înainte și înapoi.
21 Film de groază
— Nu cred că știam că sunt singur până nu te-am cunoscut pe tine.
Clatină încă o dată din cap. Acasă, după ce a murit mama, iar tata era devastat, nu voiam decât să fie toată lumea bine. Voiam să fiu exact ce-i trebuia tatei și exact ce le trebuia fraților mei mai mici, iar la școală voiam să fiu cine voia toată lumea să fiu, așa că am încercat să rămân calm, și responsabil, și serios, și cred că aveam nouăsprezece ani prima oară când mi s-a năzărit că poate nu așa trăiesc unii oameni. Că poate eram cineva, dincolo de cine încercam să fiu. Te-am cunoscut pe tine și sincer... la început, am crezut că te prefaci. Hainele șocante, glumele șocante.
— Cum adică? îl tachinez, iar în colțul gurii îi apare un zâmbet, zorind ca aripile unei păsări colibri.
— Când am mers prima oară spre Linfield, m-ai tot întrebat ce îmi place și ce nu-mi place și nu știu. Parcă voiai într-adevăr să știi.
— Sigur că voiam, răspund.
Încuviințează.
— Știu. M-ai întrebat cine sunt și – parcă răspunsul a venit din neant. Uneori, mi se pare că până atunci habar nu aveam. Parcă tu m-ai inventat.
Mi se încinge fața și, pentru că nu-mi găsesc locul pe scaun, îmi trag genunchii la piept.
— Nu sunt destul de deșteaptă să te fi inventat. Nu-i nimeni atât de deștept.
I se încleștează maxilarul în timp ce își pregătește cuvintele, nefiind genul care să vorbească fără să gândească.
— Ce vreau să spun, Poppy, este că până la tine nu mă cunoștea nimeni. Și chiar dacă... se schimbă lucrurile între noi, nu vei fi niciodată
singură, bine? O să te iubesc întotdeauna.
Lacrimile îmi încețoșează privirea, dar, ca prin miracol, clipesc și gata. Cumva, am un ton serios și calm, nu ca și cum mi-a împlântat cineva mâna în cutia toracică și mi-a ținut inima în palmă doar cât să îmi mângâie o clipă rana secretă.
— Știu, îi spun. Și eu te iubesc, adaug.
Așa este, dar mai e ceva. Nu există cuvinte destul de specifice care să
cuprindă întreaga vastitate a extazului, suferinței, iubirii și fricii pe care le simt acum, când mă uit în ochii lui.
Astfel că momentul trece și vacanța continuă și nu s-a schimbat
nimic între noi, în afară de faptul că o parte din mine s-a deșteptat, ca un urs flămând după atâtea luni de hibernare, care nu mai poate ignora foamea nici o clipă.
Următoarea zi, a doua de vacanță, facem o drumeție într-o trecătoare. Aproape de pisc, mă duc pe buza potecii să fac o fotografie cu lacul albastru din vale printre copaci și îmi pierd echilibrul. Îmi sucesc glezna rău, pe loc. Simt că mi-a ieșit osul prin piele când calc și mă
prăvălesc în noroi și frunze, înjurând în barbă.
— Nu te mișca, zice Alex, așezându-se pe vine lângă mine.
La început, abia respir, așa că nu plâng, doar mă sufoc când spun:
— Mi-a ieșit osul prin piele?
Alex se uită la picior.
— Nu, cred că ți-ai luxat glezna.
