Eu și Alex ne întoarcem spre un cuplu între două vârste, cu pielea tăbăcită de bronz, care vine spre noi. O roșcată cu pantofi sclipitori cu toc din plută și șalvari albi lângă un bărbat cu ceafa lată, ras în cap și cu ochelari de soare sprijiniți pe cap.
— Ai avut dreptate, pui, zice bărbatul.
— Însurățeiiiiiii! cântă femeia și mă ia în brațe. De ce n-ați zis că
veniți în Springs?
Și atunci îmi pică fisa. Bărbățelul și Nevestica din taxiul cu care am plecat de la aeroportul din L.A.
— Uau, face Alex. Salutare. Ce faceți?
Unghiile de un portocaliu fosforescent ale femeii mă eliberează și face cu mâna.
— Ei, știți cum e, totul mergea bine până la prostia asta. Cu piscina.
Bărbățelul mormăie ca să-și confirme nemulțumirea.
— Ce s-a întâmplat? întreb.
— Un copil a făcut diaree în apă! O tonă, îmi imaginez, pentru că au fost nevoiți să scoată apa cu totul. Cică până mâine o s-o umple! Se încruntă. Firește, mâine noi plecăm la Joshua Tree.
— A, ce tare! zic.
Este un chin să par veselă și vioaie când, de fapt, sufletul mi se ofilește în tăcere în carcasa goală a trupului.
— Am câștigat o ședere gratuită acolo. Îmi face cu ochiul. Port noroc.
— Asta, da, zice Bărbățelul.
— Nu o spun la plesneală, continuă ea. Am câștigat la loterie acum câțiva ani – nu miliarde, dar nici prea rău și jur, de-atunci câștig parcă
orice tombolă, concurs sau competiție doar dacă arunc o privire!
— Fascinant, zice Alex.
Și sufletul lui pare că s-a ofilit.
— În sfârșit! Să lăsăm îndrăgostiții în pace. Ne face iar cu ochiul. Ori poate doar i se lipesc genele false între ele. Greu de zis. Nu-mi vine să
cred ce noroc ciudat să stăm în același loc!
— Noroc, repetă Alex. Zici că este în transă indusă de ghinion. Mda.
— Ce lume mică, nu? zice Nevestica.
— Așa-i, răspund eu.
— Mă rog, distracție plăcută până la sfârșit!
Ne strânge pe amândoi de câte un umăr, Bărbățelul încuviințează și pe urmă pleacă, iar noi rămânem în fața piscinei fără apă. După trei secunde de tăcere, spun:
— Încerc să-l mai sun o dată pe Nikolai.
Alex nu reacționează. Ne întoarcem sus. Sunt 32 de grade. Nu metaforic. Chiar 32 de grade. Nu mai aprindem lumina, mai puțin pe cea din baie, ca și cum un singur bec ar putea urca temperatura la 37.
Alex stă în mijlocul camerei, complet nefericit. E prea cald să se așeze pe orice, să se atingă de orice. Și aerul pare altfel, aproape solid. Mă
fâțâi în timp ce sun la Nikolai.
A patra oară îmi respinge apelul, țip și mă întorc furtunos în bucătărie să iau foarfecă.
— Ce faci? întreabă Alex. Trec furioasă pe lângă el și mă duc pe balcon să înjunghii folia de plastic. Nu ajută, zice. Este la fel de cald afară
ca și înăuntru astă-seară.
Dar nu se poate înțelege cu mine. Sfâșii plasticul, bucată cu bucată și arunc totul pe jos. În sfârșit, jumătate din balcon este deschis în aerul nopții, dar Alex are dreptate. Nu contează.
Este atât de cald, că mă topesc. Intru furibundă și îmi dau cu apă
rece pe față.
— Poppy, zice Alex, cred că ar trebui să ne ducem la un hotel.
Scutur din cap, prea frustrată să vorbesc.
— Trebuie, insistă.
— Nu așa trebuia să fie, izbucnesc și simt o durere bruscă
